Eu?
Pourquoi?!
Okay, Rick Wakeman e un muzician ce-l puteti iubi, dar nu in intregime, are straluciri de pianist/keyboardist/etc., plus cateva solo-uri extraordinare, dar, dupa asta, si-a si batut joc de muzica si de arta, intr-un fel ce, mostly, ma face sa-l dispretuiesc mai mult decat pe maestrul Emerson.
Ca si keyboardist in Yes, cred ca nu a fost niciodata o figura centrala, desi si-a cantat instrumentul fabulos; a doar frecat menta on and off din trupa, pana cand nu a mai fost clar unde-i sta sufletul - nu cred ca, integral, in Yes.
Ca soloist, mergeti pe mana anilor 70s, dar nu in intregime. "Debutul" e un album de doi bani, apoi incep cele trei albume capodopere:
Six Wives e cel mai progresiv, deci e super recomandat gustului comun;
Journey e mai aparte, intotdeauna mi-a placut la nebunie,
King Arthur nu rupe gura targului, dar e foarte frumos lucrat.
Ceva rau se intampla deja si in anii clasici:
White Out este foarte slab si artificial,
No Earthly Connection suna bine, dar nu extraordinar. Ramane
Criminal Records, care este din nou super progresiv si bine compus, cat si
Rapsodies, un album dragut, dar creat dupa multa ganja si cu o personalitate de muzician total schimbata.
In anii 80 si 90, ma tem ca putin din muzica solo poate fi numita fantastica. Rezumandu-ma, as spune ca Wakeman a avut nu fiori, ci patimi intregi de muzica comerciala, combinata cu trei sau patru tendinte supreme ce, indiferent de calitate, nu le-a schimbat. Punand la socoteala si ca a lansat in multi ani zeci de albume, impresia general e ca Wakeman si-a pierdut orice calitate, dar a ramas in business.
Numeam trei sau patru tendinte care au inzestrat cariera lui Wakeman cu muzica prosta, iata la ce ma gandesc, cronologic:
Anii 80, pana spre final -
disco - 85% din albumele acestea este ORIBIL!!!!
Anii 80, la final, inceputul anilor 90 - o trecere inspre inceputurile new-age-ului; mult keyboard, melody, new-age si fantasy rock, unele albume fiind acceptabile, altele fiind proaste de tot (ma gandesc in special la anii 1990 si 1991, cand Wakeman a lansat 20 de albume, dar aproape toate sunt ciumate de calitate penibila).
Anii 90, in plina forta - new-age cat cuprinde; cel mai iritant: keyboard music, fara pasiune, doar bazat pe armonii; albumele in care improvizeaza, desi tot plat, la pian, sunt mai indicate; ah, da, pornind de la
Gospels din '87, Wakeman dezvolta si stilul monoton de "gospel rock", dupa modelul cantecelor protestante, baptise, you get the drift...
Anii 00, cu un new-age ce nu dispare, dar parca prinde putere si calitate. Sunt cateva albume ce-mi plac la fel de mult ca si cele din perioada clasica. Wakeman ramane incurabil in muzica ambivalenta, dar avantul general e parca cel mai bun de doua decenii intregi incoace. Zic ca merita...
Asta-i Wakeman, dupa mine. Om cu bun gust, dar numai cateodata. Faptul ca, timp de doua decenii (si still counting...) a creat muzica insuportabila ma deprima, de cele mai multe ori...
Acasa 
