Erik Norlander - Hommage Symphonique (2007)

1. Conquistador - Procol Harum
2. Sir Lancelot and the Black Knight - Rick Wakeman
3. Turn of the Century - Yes
4. Pirates - Emerson, Lake & Palmer
5. Clasp - Jethro Tull
6. King of the Universe - Electric Light Orchestra
7. Children of Sanchez Overture - Chuck Mangione
8. Starless - King Crimson

Componenta:

Erik Norlander: keyboards
Kelly Keeling: vocals
Gregg Bissonette: drums
Don Schiff: NS/Stick, bowed guitar, contrabass
Mark McCrite: guitars
David Schiff : woodwinds
Mike Alvarez: celli
Jon Papenbrook: trumpets, flugelhorns
Eric Jorgensen: trombones

Inainte de ascultarea acestui material, nu am audiat nimic de la domnul Norlander, doar stiam ca este un compozitor foarte apreciat si un pianist ce merge pe urmele lui Lord, Wakeman, Emerson etc. Pe Hommage Symphonique isi ''exerseaza'' doar ultima calitate, intrucat este un cover-album. Instrumentalul este interpretat de nota 10, se vede mana profesionistului. Ofera diversitate, in masura in care sursa inspiratiei provine din anii '70. Se identifica cu fiecare clapar pe care il interpreteaza. De parca ar fi invitat Matthew Fisher, Rick Wakeman sau Chuck Mangione. M-a uimit interpretarea legendarei Sir Lancelot and the Black Knight si Clasp-ului al lui Ian Anderson. O alta dovada a veridicitatii artistului este coverul King Crimson, lucru reusit de un numar restrans de muzicieni. O bila neagra o atribui vocii de pe Turn of the Century. Probabil din subiectivism, deoarece Jon Anderson este favoritul meu. Punctul culminant il reprezinta Pirates. Una peste alta un album ce merita, mai ales pentru fanii aventurii muzicale care se numiteste prog.

Cum de am scapat thread-ul asta din vedere?

Am ascultat noul album al lui Norlander cam pe cand am ascultat toata discografia dumnealui. Putin sifonat si pe buna dreptate mai putin cunoscut artist din sfera prog modern rock, cel mai mult din cauza muzicii, care, in albumele de debut, este retro, power prog, keyboard fusion, orice artificial, dar nimic interesant, frumos, puternic progresiv.

Cea mai buna perioada e in jurul dublu-conceptului Music Machine (sau Machine Music, nu mai stiu ordinea cuvintelor lol), cu muzica ciudata per se (si deranjant de retro, metal, pop lyrical etc.), totusi cu multi artisti invitati de marca si un rock opera, pana la urma, destul de reusit.

Albumul ce urmeaza nu repeta jocul conceptual de adineaori, dar suna drept cel mai progresiv si placut album al lui Norlander. Un epic gen ELP, printre altele. Strans legat de acest album din 2003, apare si un live care nu e spectaculos, dar e bun calitativ.

Acum...cum se situeaza HS in raport cu restul albumelor? Nicicum, fiindca pare un "album de repaus", bazat pe idei vechi de compozitie si sunet, dar pe o idee si mai simpla de "prog covers". E din start cel mai slab album Norlander (in afara de debutul complet dezastruos), fiindca nu are putere, nici o vointa de "muzica speciala". E doar un proiect bine construit pe idei simple si o interpretare si mai relaxata.

Ca muzica, "HS" ma dezamageste cel mai mult, fiindca nu mi se par cover-uri reusite, interesante, atractive. Reteta de retro keyboards, 90s power rock si new-age (ce-i drept, ultimul e soft ca si stil) acopera greu placerea "usoara" de a asculta re-interpretari (sau, ocazional, improvizatii) a catorva piese prog rock clasice.

Un progger obisnuit ar putea sa se declare multumit de 'micul moment muzical - si progresiv" ce-l presupune acest album, dar pentru mine calitatea e cam laxa. Muzica pe jumatate reusita; farmec/sclipire: si mai putin.

Cu alte cuvinte, un album foarte usor si neimportant, atat din prisma ideii de baza, cat si din modul in care "cover" albumul este desavarsit.

Cu alte cuvinte, il faci pe Piotr un progger obisnuit?

andu a scris:

Cu alte cuvinte, il faci pe Piotr un progger obisnuit?

nu, deloc. lui Piotr ii place albumul.

eu mentionam ca un progger obisnuit, chiar si subiectiv, poate apreciat pozitiv albumul.

(sper ca nu intram intr-un nou misunderstanding de termeni aka hard rock hard prog... )