Atomic Rooster - Atomic Ro-o-oster (1970)

Atomic Rooster – Atomic Ro-o-oster (1970)



Albumul de debut al “Cocosului Atomic” si singurul la care a participat si Carl Palmer.

Componenta grupului:
Vincent Crane – orga, vocal, liderul si sufletul trupei
Carl Palmer – baterie (ulterior la ELP)
Nick Graham – vocal, bass, flaut (plecat, dupa acest album, la Skin Alley)

Singurul Rooster, in care au avut basist, ulterior cooptand un chitarist, bass-ul fiind sustinut de Crane, la pedalele orgii.

Intreg albumul este dominat de o atmosfera apasatoare generata de natura depresiva lui Crane. Dealtfel, inainte de apartitia albumului, Vincent a avut o cadere nervoasa, fiind internat patru luni intr-un spital de boli mintale.

Fara a fi un virtuoz al instrumentului, Crane era un compozitor si aranjor exceptional, avand vaste cunostinte muzicale clasice si de jazz.

Albumul incepe cu rock-ul Friday 13th, data de referinta in istoria grupului (iunie 1969), reprezentand momentul la care Crane si Palmer au parasit America si formatia The Crazy World Of Arthur Brown, pentru a se intoarce in Anglia natala si a forma Atomic Rooster. And So To Bed este apasatoare, datorita vocalului si sunetelor orgii. Urmeaza folk-rock-ul Winter care, cu atmosfera sa pastorala indusa de flautul lui Graham pare sa iasa din caracteristica sumbra de pana aici, dar asta numai aparent, intrucat textul este trist, motivul principal fiind dat de versul “what is the point of going on?”. Vin apoi, pe rand, Decline And Fall, foarte jazz si cu un solo de baterie al lui Palmer, Banstead, in care vocea oscileaza intre calm si tanguit, S.L.Y. cea mai aspra si rock piesa de pe acest album, blues-rock-ul Broken Wings care incepe si se termina cu note grandioase si, in final, Before Tomorrow revine la un rock care datorita flautului aduce aminte de primul Jethro Tull, atunci cand acestia erau mai mult blues-rock decat folk-rock.

Un album foarte bun, care isi are locul in colectia oricarui iubitor de progresiv.

Ca fapt inedit, merita mentionat, ca ei si-ar fi dorit si un chitarist in formatie, dar nu au fost multumiti de niciunul din cei care s-au prezentat la probe. Printre acestia a fost si Steve Howe, viitorul trupete Yes. Carl Palmer despre el: “A cantat niste chestii abstracte, care erau interesante, dar noi aveam nevoie de un chitarist care sa stie jazz si blues, si aici a fost mizerabil”. De’ale rock-ului.