Nu pot decat sa fiu absolut frustrat cum o titulatura de pop a ajuns atat de departe incat sa fie considerata superioara unor subtilitati acustice precum My Dying Bride, Lacrimosa, Tristania, etc.
Intr-o analiza cat se poate de obiectiva asupra muzicii practicata de acesti pseudomuzicieni am deprins urmatoarele concluzii.
In primul rand plec de la faptul ca ei se considera si sunt considerati o trupa de metal, nu de muzica (foarte important). Aceasta presupusa calitate este relativ debila. In opinia mea nu studioul face muzica ci compozitia. Nu este cazul celor de la Within Tempatation care pe ultimele doua albume (cele mai aclamate de altfel) chitara nu presteaza nimic superior unor riffuri monotone, distorsionate care au acelasi rol al bass-ului care de fapt nu exista. Ceea ce ma intriga totusi este faptul ca au doua chitari. M-as mira sa nu se spuna ca una este ritmica iar cealalta solo, pe cand realitatea este cu totul alta. Within Temptation au doua chitari axate pe ritm ceea ce este absolut non-economicos in evolutia unei melodii fiindca este privata de solouri, momente atmsoferice, dar deja incep sa am pretentia ca Within Tempatation sa se ridice la nivelul celor de la Katatonia, pe acest plan, asa ca ma opresc aici.
In al doilea rand, sunt foarte sceptic cu privire la ritm, percutii in genere. Bass-ul este inexistent, sau cel putin nu prea se face auzit, iar de cate ori se aude e plat si banal. Probabil ca s-au gandit ca un bass cat de cat rasarit ar face muzica lor prea complexa pentru a mai fi ascultata de plebe. Tobele mi se par absolut amenice cu cateva exceptii care apar total neaspetat si surprinzator. E bine sa ai melodii susceptibile dar si mai bine e ca nivelul artistic sa fie constant. Nu e cazul Within Temptation.
"Cireasa de pe tortul" muzicii WT este indiscutabil orchestratia care este exclusiv POMPOASA. Nu am pretentia sa aud ceva de nivelul Bartholdy sau Bach insa un auditoriu respectabil doreste ca acordurile sa aiba mult de spus, mai ales ca implica simfonia, si nu ca productia sa depaseasca compozitia, aspect ce este caracteristic trupei olandeze. Nu pleaca de nicaieri si nu ajunge nicaieri.
Nu pot omite vocea care este o insulta adusa gothic-ului sau metal-ului simfonic al zilelor noastre. In priumul rand, desi mesajul (care este de o simplitate rara) are reverberatii nu ancestrale, dar clasice in orice caz, accentul pur american este d efoarte mare prost gust si e ca si cum ai "trasni mucii in fasole". Apoi partea vocala este atat de post-procesata incat live poate fi asemuita cu sunetele orgasmice ale unei femei in climax-ul sexual. Ideea acusticitatii vocale ar sugera o voce de sirena insa, desi ideea nu ar fi prea rea, nu pica bine deloc in conditiile in care trupa canta.
Nu in ultimul rand, strict legat de voce, este si mesajul depsre care este destul sa spun ca versurile nu sunt poezie cui doar o umila compozitie prozaica fara niciun substrat intelectual ca si muzic aper ansamblu.
in concluzie, trebuie sa accept ca toate aceste elemnte adunate suna bine, dar este doar o treapta ezoterica si inca una de incipit. Un acultator cu pretentii nu se prea coboara la un asemenea nivel umil. Daca activitatea trupei inceta in 2000 cu albumul Mother Earth, poate ca acum ar fi beneficiat de respectul meu. Dar cum discografia lor s-a extins cu inca doua albume , imaginea lor a fost denigrata in mintea mea si nu pot decat sa fiu scarbit de momente in care Cradle of Filth sau Paradise Lost canta in deschiderea acestor placizi interpreti olandezi.
Acasa 
