Meshuggah

Oare de unde sa incep?

Din Suedia par sa vina trupe destul de neobisnuite, dar destul de impresionante in sinea lor (vezi Pain Of Salvation, Flower Kings, Andromeda etc). Tot de-acolo vin si "extremistii" care-si spun de cativa anisori incoace Meshuggah.

Un stil total aparte... O executie tehnica desavarsita, precedata de o compozitie destul de "sarita de pe fix". Poliritmuri aproape neintrerupte, riff-uri apasatoare, necontenite, dar cu o ritmicit naucitoare, bass distorsionat, dar totusi cu mult "cojones", si o voce care pe undeva imi aduce aminte de Tom Araya (Slayer).

Albumele lor, chiar daca urmeaza acelasi stil inconfundabil, au fiecare o individualitate clara.

(Momentan, pauza, ca n-am multa inspiratie... Nici cele de mai sus nu-s sigur cum de le-am "strans laolalta )

eu in Meshuggah vad un Alchemist cu mai putine clape, dar cu mai mult avangadism, mai haotic dar mai lent si desigur, mai greu si rigid

Lent? Poate doar ritmurile executate cu mainile de nenea Haake, fiindca restul trupei, respectiv picioarele sus-numitului, muncesc din greu

Haotic da, dar doar in aparenta

trebuie sa recunosc ca meshuggah ma cam depasesc. eu, fiind neavizat in muzica, nu prea prind multe subtilitati dar macar imi place.... and that's all that matters

Vorba aia, "there's order in chaos"

De multe ori mi se pare si mie ca e (aproape) haotic, insa e "doar" o complexitate "multa", atent compusa si aranjata

daca continuam sa discutam in ritumu asta mi-e ca incep sa ii cataloghez drept symphoprog

pai complexitate vine dinspre jazz

PS: Pe toate albumele lor mi s-a parut ca premierul suna tare "subtire" As fi curios cum ar suna cu un sound de premier (par exemplu) "a la" nenea Donati

Piotr Buendia a scris:

pai complexitate vine dinspre jazz

pai mie cand mi se explica ce si cum cu symphoprogul mi se invoca mereu complexitatea compozitiilor spre exemplu

sunt complexitati si complexitati...

Zarec a scris:

trebuie sa recunosc ca meshuggah ma cam depasesc. eu, fiind neavizat in muzica, nu prea prind multe subtilitati dar macar imi place.... and that's all that matters

stiu ca te-ai mai documentat... cum ti se par acum?

oh my FUNCKING god

Meshuggah (care în ebraică înseamnă nebun ) sunt cea mai extremă trupă de metal extrem dar şi cea mai ieşită din comun, cea mai inspirată, cea mai cuprinzătoare - o antologie a heavy metalului de la black sabbath la chimaira. Dacă stilistic stă prea bine, şi realizările, calitativ, sunt pe măsură. Debutul, Contradictions Collapse, este sfeclit, ineficient dar demn de consemnat fiindcă este cel mai "curat" album, tribut plătit celor de la Atheist, cu siguranţă cel mai conveţional album. Din păcate, repet, e prost, greu să prea placă cuiva, cu o producţie mizeră şi o parte vocală demnă de acustica closetului.

Dar timpul le rezolvă pe toate. Meshuggah, care orice s-ar zice, erau doar încă o trupă de mahala pe care până şi Sepultura îi întrecea (Sepultura rulz, dar primitivismul lor uneori mă face să mă gândesc dacă chiar nu ne tragem din maimuţe) şi în 1994 Meshuggah scot acel EP de 4 piese, intitulat antoagonic "None" şi urechile mele au orgasm după mult timp
Thrash metal lent şi apăsat, cu riffuri avangardiste, cu atitudine, ce să mai, Meshuggah depăşeşsc la numai un an de la eşecul Contradictions Collape cam toate clişeele metalului extrem.

None este o preconizare a excelentului Destroy Erase Improve, album care excelează la punctul unde Meshuggah cam eşuau - solourile de chitară. Pe un ritm puţin jazzy, trupa începe să cunoască texturizarea sunetului instrumentelor. Şi mai mult decât atât, se dovedesc destul de inspiraţi să ia câte ceva, simultan, de la cele mai importante genuri metal hardcore rooted, respectiv thrash metal - death metal - nu metal. Aşadar Meshuggah sunt o trupă cu o rădăcină hardcore dar care nu poate fi inclusă în acest gen. Evident D.E.I. e un album cu o tentă thrash mai evidentă dar oricum, doar metal extrem.
Revenind la tehnică, băieţii folosesc chitara solo pentru atmosferă foarte mult - deliciios, ador chestia asta, dar spre deosebire de Korn şi Katatonia, ciupesc corzile atât de intens cu învârtesc butoanele şi apasă pedalele.

şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, şi n-ar fi fost destul de experimentali, Chaosphere este depăşeşte DEI la toate capitolele. Suedezii încep să asculte şi industrial, Laibach, Ministry probabil, căci foarte inspirat între riffurile exhaustive, apar inserţii de synthuri, foarte mecanice, puţine de eficiente. E şi greu să mai adaugi ceva peste maşina de zgomot orgasmic care este Meshuggah.

Desugur, după apogeu, urmează declinul... nothing este aproape dedicat genului nu metal, în condiţiile în care Chaosphere găsea oarecum echilibrul între cele trei derivaţii hardcore menţionate mai sus. Revenind, Nothing este relativ anticipabil, nici nu l-am ascultat pe tot, e albumul în urma căruia rămâne zgomot şi atât. De remarcat utilizarea chitării cu 8 corzi (şi asta încă de prin 95 sau chiar mai devreme). Asta înseamnă că alde Korn şi-au pierdut de ceva timp statutul de trupă cu cea mai gravă şi dizarmonică chitară.

în schimb, în 2002, la numai un an după semieşec, Meshuggah scot încă un Ep, "I", care reabilitează imaginea trupei. O singură piesă , de 20 de min, o capodoperă a rockului progresiv. Măiestria cu care obţineau sunetele şi avangardismul execuţiile, alături de unele influenţe jazz sunt acompaniate acum de complexitate conceptuală, varitate , aspecte care deja pun pecetea de prgressive metal pe Meshuggah.

Fascinaţi parcă de melodiile-concept, Catch Thirythree operează tot cu structuri şi organizare progresivă. Primele 5 (pacă) piese sunt de fapt părţi dintr-una singură, urmând alte asemenea grupări de melodii. Este albumul cu cea mai mare doză de serenitate (sau senilitate ) însă una de atmosferă Quake II. Altfel, tot Meshuggah, nu este adus mare lucru nou, exceptând organizarea melodiilor şi ideea de grand song cu mai multe părţi într-un spirit progresiv.

Last but not least, obZen, eh, aci mai e de mâncat pânie ,m-am cam certat eu cu el pe prog archives zicând că nu prea e avangardist, de fapt când deja un grup însemnat de formaţii încep să practice stilul Meshuggah şi deci ideile lor avangadriste devin idei comune şi de sine stătătoare, nu prea mai putem vorbi de avangardism . obZen are meritul de a încorpora elemnte de la mai multe formaţii. Ideal, pentru menţinerea statutului de trupă total ieşită din comun, ar fi fost să chimbe stilul, nu foarte radical dar vizibil. Nu s-a întâmplat, încet încet celelalte trupe s-au modernizat şi ele, la capitolul gălăgie le fac competiţie Ministry, spre exemplu.

Andule, punete pe ele, cu falconul de distonocalm alături, că mie mi-a luat 6 ore de Meshuggah (adunate, logic) ca să nu mă mai doară capul din cauza lor.

Deeeeeeci... Sa inteleg ca totusi ti-au ajuns "la corazon", macar cat de cat.. Cu rotopercutorul, "the hard way"

Am specificat undeva, intr-un alt thread, cred, ca personal prefer doar cele 3 albume din perioada lor "de mijloc", mai exact DEI, Chaosphere si Nothing. Ca sound, per total, imi suna cel mai bine, si chitara suna cel mai "plin", mai natural (ma rog, cat de natural se poate, in conditiile unui drive sanatos ).

da, mi-au ajuns, Meshuggah. metalul extrem începe cu Slayer şi se termină cu Meshuggah