In fapt, astfel de “dream-team-uri” au existat tot timpul. Li se spune supergrupuri, adica trupe in care toti membrii sunt supervedete.
Dupa stiinta mea primul supergrup, din afara progului, ce-i drept, a fost Cream. Ginger Baker era, la vremea aceea, unul dintre cei mai buni bateristi, Jack Bruce era socotit atunci, cel mai bun bassist din rock, iar Clapton… (Clapton is GOD scria pe un zid, parca, din Londra). Au rezistat doar doi ani impreuna.
ELP a fost socotit un supergrup, pentru ca toti cei trei componenti erau vedete in lumea rockului inca inainte de constituirea trupei. Emerson era cotat, se pare, ca cel mai bun claviaturist, inca din epoca Nice, Lake participase la lansarea trupei cult King Crimson si a primului album de progresiv iar Palmer isi dovedise valoarea pe primul Atomic Rooster, un album cu un succes destul de mare.
Tot din categoria supergrupurilor mai fac parte Asia (woow, ce componenta) si UK.
Mai recent cred ca LTE si Transatlantic pot fi catalogate ca supergrupuri.
Cu sigurata mai sunt destule altele.
Ce mi se pare interesant este ca aceste supergrupuri ori nu au avut viata lunga, poate cu exceptia (trebuie sa fie una intotdeauna) ELP, ori nu au scos albume notabile, capodopere. Probabil o prea mare inghesuiala de vedete, de mari personalitati nu functioneaza in timp. Cream s-a destramat pentru ca Baker si Bruce nu se intelegeau. LTE si Transatlantic au scos fiecare cate doua albume foarte bune, dar s-au oprit aici si nu se intrevede reunirea lor. Nici UK-ul nu a tinut prea mult. Asia a functionat mai mult timp, dar fara sa ne ofere vreo capodopera. Pana si ELP a cam fost macinata de conflictele dintre egourile celor trei (cel mai edificator este albumul Works: cate o fata de disc a fiecaruia si abia a patra comuna – vorbesc de compozitii).
In ce priveste dream-team-ul meu, nu pot sa fac unul, pentru ca nu am cum sa aleg un singur chitarist, un singur baterist, basist sau solist vocal (pe cine sa aleg dintre Hammill, Gabriel, Derek Shulman sau cei doi Andersoni?).