Klaus Schulze

Klaus Schulze, unul din cei mai iluștri exponenți ai curentului muzical kraut-electronic berlinez, s-a născut pe data de 4 August 1947, chiar în Berlin. Înainte de a-l ști drept un maestru al muzicii electronice, Schulze s-a dovedit un tânăr muzician dotat, greu de recunoscut în scena underground a anilor `60. A învățat întâi de toate să cânte la chitară, activând apoi în diferite trupe drept basist sau percuționist. Evoluția sa în aceste ansambluri nu poate fi considerată esențială, dar arată o evoluție constantă: de la grupul dance düsseldorfian Les Barones și cover-bands înnebunite dupa Rolling Stones la trupa rock Psy Free și, în sfârșit, la momentul când, din a-l suplini pe bateristul formației lui Edgar Froese (nu cred că vorbim încă de Tangerine Dream, poate tot de The Ones) ajunge membru al grupării cu acte în regulă. Debutul concret al lui TANGERINE DREAM, deși oficial un prim album mare lansat la cam 3 ani după ce trupa (sau conceptul) a început să se plămădească, este Electronic Meditation, singurul care-l include și pe Klaus Schulze. Într-un album experimentalo-nebulos, de noise și stone, precum acesta, tot ce se poate remarca sunt halucinantele clișee percuționiste prin care Schulze dă savoare, intensitate unui album și-așa minimal, haotic, instinctual.

Imediat după momentul singular Tangerine Dream, moment care este unic și în parcursul muzical al trupei lui Froese, următorul pas mare este fondarea trupei ASH RA TEMPEL, împreună cu alți doi tineri maeștri ai timpului, Manuel Göttsching și Hermut Enke. Băieții au cumpărat echipament similar celor de la Pink Floyd, față de care aveau, se pare, o afecțiune specială, totuși debutul Ash Ra Tempel e mult mai ”drenched”, fiind un exemplu stimulant de kraut-rock, pe filiera space, slow experimental, acid. Multe concerte urmează imediat după asta. Schulze însă pleacă și de aici după un an, din cauza unor disensiuni legate de orientarea către ”blues”, un gen în a cărui popularitate Schulze nu se recunoștea. Deși Ash Ra Tempel nu alunecă vizibil înspre genul dorit de ceilalți doi fondatori, pare-se oricum că albumul la care a contribuit și Schulze este unul din cele mai bune ale trupei, dacă nu chiar cel mai bun. Göttsching și Enke duc mai departe Ash Ra Tempel pentru următorii ani, Schulze se va întoarce doar în 1973, la un album de ”reuniune” numit Join Inn, care e bun, dar venit deja târziu, dupa un Seven Up, marca clară Göttsching, Enke și Timothy Leary, net superior. În schimb, odată ce pășește în afara Ash Ra Tempel, Schulze este mai aproape ca niciodată de muzica electronică, adică de pasul următor, progresiv, pe care mulți ”kraut-rock-iști”, soliști sau nu, l-au făcut. Muzica electronică a renumitei Berlin-school (sau și, poate mai pe larg, a cultului german) înflorește puternic, iar Schulze este printre cei din față și cei actuali care să consemneze la curent.

Idei despre trecerea de la chitară, percuție și bass înspre sintetizatoare și mecanica pur-electronică își poate face oricine, astfel că dacă nu om medita deloc asupra acumulării de instrumente și de tehnică (de la primul sintetizator la marele Moog, în 1974 sau 1975, nu mai țin minte sigur), putem vorbi mai pe larg despre muzica în sine. O primă fază, compusă din două albume care nu aduc deloc a lucrări începătoare ci, dimpotrivă, a compoziții inimaginabil de grele și de migăloase, îl menține pe Schulze în zona space-kraut-acid, cam la fel cum Tangerine Dream au renunțat la expresionism și au venit imediat cu muzică cosmico-abisală, electro-psihedelică și tensionată. Schulze rămâne sub contract cu casa de discuri Ohr și lansează în 1972 Irrlicht, un album de drone, crud și impersonal, experimental și procesual în același timp. Anul următor cade bomba numărul 2, Cyborg, un ¬dublu-album monumental, același limbaj dur de ”drone” având aici un sens mecanic, robotic, metalic, lipsit cumva de viață, totuși intens și halucinant. Aceste două albume în sine sunt considerate de cei mai duri prețuitori ai muzicii kraut-electro drept clasice, desăvârșite, unice, de neegalat. Din proprie experiență, pot comenta că primul album este unul ostil, finalul piesei Satz:Ebene fiind apocaliptic pentru urechile umane, în timp ce Cyborg este și mai mult o piatră de încercare, datorită forței a patru ”epics” ce depășesc 20 de minute și adoptă, fiecare, patru expresii, ritmuri și atmosfere agresive al aceluiași stil mașinal, dur.

Schulze se domolește cu stilul drone după aceste două lucrări, deși mai toate trupele din curentul electronic descoperă valențe ale muzicii synth, diluând, cum s-ar spune în același mod strict critic, vechea artă psiho-acidă. Trece și de la Ohr la Brain și Island. Picture Music este anunțat drept al treilea album, datând în 1974, în unele locuri (inclusiv site-ul oficial), cât și ca al patrulea album, datând 1975, în alte locuri (inclusiv...site-ul oficial!!). Nimic de comentat dacă ordinea lansării e bună, dar în spiritul evoluției, Blackdance păstrează o savoare dark, pe când Picture Music este mellow. De fapt, acest album nu este cu nimic special, îmbibând mult sunet electronic expresionist cu o repetabilitate ce imprimă reverie, halucinație, dar mai grav mi se pare că ambele epic-uri ale albumului prelucrează același material, ceea ce e chiar plictisitor. Revenind însă (sau trecând?) la Blackdance, aici este introdusă și o voce recitativă, element care sigur le displace puriștilor electronici, deși mult mai puțin decât controversatul Cyclone al trupei Tangerine Dream, patru ani mai târziu, și chiar, aș zice, nesemnificativ față de trecerea totală la cantece, indiferent de stil, a trupei Ash Ra Tempel, prin introducerea celebrei Rosi. În fine, însă, Blackdance conține ceva percuție savuroasă, ”secvențe” de dark electronic și o piesă mai aparte, Voices Of Syn.

În perioada aceasta, se poate menționa contribuția lui Schulze ca și colaborator pentru alți artiști sau trupe, precum SERGIUS GOLOWIN, WALTER WEGMULLER și mai ales THE COSMIC JOKERS, adică trupă care într-un an și după mult ”LSD” a venit cu o serie de albume kraut-rock bune de notat de la incredil la ”lackluster”. Schulze se implică ceva mai mult în singurul album al trupei CODE III, muzică experimentală, în care electronic-ul ”patentat” de Schulze se recunoaște câteodată. În 1975, biografia lui Schulze aduce aminte că el a produs două albume ale trupei FAR EAST FAMILY BAND, trupă în care a activat și ulterior mult mai simplistul, ”aromaterapeticul” KITARO.

Anul 1975 este, totuși, mare pentru muzica lui solo, așa cum a fost un an de referință pentru muzica electronică în general: Rubycon și Ricochet din partea celor de la Tangerine Dream, Heaven And Hell din partea lui Vangelis? Uh la la! Schulze compune Timewind, fără îndoială printre primele trei creații fundamentale. Albumul primește premiul ”Grand Prix International”, spre nefericirea lui Edgar Froese, căruia i-a fost nominalizat albumul din același an Epsilon in Malaysian Pale. Bayreuth Return și Wahnfried 1883 sunt cele două piese ale albumui Timewind pe care probabil orice fan mare Schulze le poate comenta fără a pregeta. Sequencing-ul este soft, ascuns, glaciar, cam cum sună și în Rubycon al Tangerinilor (făcând încă o paranteză, găsesc destule asemănări între evoluția între acea trupă și Schulze în perioada 1972-1975: deseori am încercat paralele între Irrlicht-Alpha Centauri, Cyborg-Zeit, Timewind-Rubycon), în timp ce atmosfera space-synth predomină, deloc halucinant sau arid, ci ambiental, eteric. Se observă deja un mic impuls conceptual înspre Wagner, lucru deloc întâmplător. Se va observa și impulsul către Nietzsche, în curând. Dacă prima piesă conține dinamici, a doua parte a albumului este în completă ”stare gazoasă”, adunând sunete, efecte, impresii și ”voci interioare”.

În 1976, Schulze lansează Moondawn, în același stil cosmic, synth-loaded. Lansează și muzica pentru un film erotic Body Love, un soundtrack care nu trebuie ratat, având un epic cu sequencers, P.T.O., de absolut toată frumusețea. În perioada aceasta, Schulze colaborează și în marele proiect al lui Stomu Yamash’ta, Steve Winwood și Michael Shreeve, Go, în 1976 fiind lansate albumul în sine, cât și un live frumos, Go Live From Paris.

1977 este din nou un an de referință, prin al doilea album din, cel mai probabil, topul celor trei mari: Mirage, un album belissimo, în care electronicul synthetizator, secvențial și ambiental atinge o expresie nebănuită. De mare interes, după un Velvet Voyage nevertebrat, aerial și totuși adâncit într-o ambianță încărcată, vine Crystal Lake, cu un sequence polifonic care aduce mai multe a percuție gen clopote și xilofon și care te lasă fără suflare. Tot în 1977 Schulze lansează și Body Love Vol.2, la fel de bun ca și primul.

1978 e poate, în opinia majorității, ultimul an major pentru muzica electronică Berlin-school a lui Schulze, prin lansarea unui conceptual (programatic, aș zice eu) și ambițios X, considerat o lucrare electro-simfonică prin adaosul unei orchestre de coarde și prin sunetul ademenitor al violoncelului, adus de către Wolfgang Tiepold. Multe lucruri memorabile la acest al treilea din cele trei albume esențiale, începând direct cu Friedrich Nietzsche, unde combinația de sequence și percuție (Grosskopf, membru ASHRA în acea perioadă) este tumultoasă, cu scurtul Georg Trakl, unde repetatul ritm face de unul singur deliciul, apoi cu Friedmann Bach sau Heinrich von Kleist, piese dark-ambient. Ludwig II von Bayern este pentru mine o piesă-capodoperă, deși mulți vor descoperi că după un început elaborat de ambiental simfonic, urmează 10 minute în care un vibrato încet și ”langsam” se repetă aproape fără variație; e poate un moment de rezistență, sau e poate un moment muzical în care trebuie să privești în interiorul simplității. Oricum, la capăt, vine Grosskopf cu percuția, într-un final fantastic.

Începând cu Dune, în 1979, Schulze își creează propriul label, IC. Singurul album în sine al acelui an este frumos, dark-ambient, aducând cu singurătatea deșertică de pe Arrakis, dar dezvoltând mult mai mult sentiment din punct de vedere muzical, pe prima parte (”side”) prin tânguirea violoncelului (același Tiepold), iar pe a doua prin lirica lui Arthur Brown. Marele Brown devine un prieten și colaborator al lui Schulze încă din 1977, deși de pe înregistrări mai selecte rezultă că cei doi nu cântă chiar un repertoriu bogat. Importante sunt însă acest Dune cât și poate Time Actor, primul album din seria RICHARD WAHNFRIED, un side-project lansat de Klaus Schulze departe de strălucirea ”propriilor produse” (?), inspirând totuși ceva zumzet prin colaborări ale unor nume mari: Brown, Tiepold, Shrieve, Michael Garvens și...Santana, cică! Time Actor e, foarte probabil, unul din cele mai bune două albume lansate sub Wahnfried.

În 1980 avem în sfârșit un live, numit chiar așa, ...Live... , înregistrările fiind din 1976, la Berlin, și 1979, la Amsterdam și în Franța (ulterior, în anii 90, Schulze & manager & co. vor reveni și vor lansa în compilații uriașe multe concerte susținute de artiste din 1974 până în 1979-80). Muzica este fantastică, de încercat megabrontozaurul Sense, de 50 de minute, încărcat cu sequencers de primă calitate.

Dacă ritmurile de acest fel par suspecte de o mică deschidere spre comercial (sau, oricum, spre light-dynamic electronic), nimic nu se compară cu pleiada de beats și synths din anii 80, ani în care multe trupe clasice leșină de tot, lucru de care Schulze nu poate fi acuzat, deși nu mai e nici el chiar ca pe vremuri. Dig It (1981) se aventurează fără prejudecăți în electro-digital, doar pe alocuri înregistrând un combo de ambient și synth-pop. Trancefer (1982) are neinspirata băltire ce, în plină evoluție carieristica, Picture Music a prezentat-o, dar e în general mai experimental, concentrat. Lucrurile ajung totuși la Audentity (1983), un double-album care înseamnă mult, cu un avant-garde Sebastian im Traum. Mai în 1984 este lansat un soundtrack numit Angst, difuz, simplu dar de o culoare întunecată și de un pop-expression, totuși, electronic.

Ne oprim să mai menționăm două albume noi Richard Wahnfriend, rock-orientatul Tonwelle și dezastruosul Megatone. Mai colaborează cu RAINER BLOSS la Drive Inn, tot el fiind menționat și în live-ul colectat de pe urma unui turneu prin Polonia în 1984, Dzekuje Poland, deși nici până azi nu înțeleg care e marea contribuție a lui Bloss, din moment ce se cântă muzică Schulze de către Schulze. Tot în 1984 e lansat Aphrica, colaborare Schulze-Bloss-Ernst Fuchs, un album dureros de prost, și Transfer Station Blue, un album orientat spre chitara+synth, realizat cu frații Shrieve, care amintește de Ashra și e simpluț, frumos.

Schulze poate fi acuzat din nou că a călcat prea dur în electro-pop cu Inter*Face, lansat în 1985, dar următoarea lucrare, un an mai târziu, Dreams, este remarcabilă prin muzică profundă, un consimțământ dat programării electronice rafinate și un ambient-eclectic epic. Un al patrulea Richard Wahnfried, Miditation, sună mai ”a la Schulze going on ambient and old-stuff”.

La sfârșitul anilor 80, Schulze lansează un album conceptual foarte interesant cu Andreas Grosser, numit Babel, un epic de 60 de minute în trei mari părți, dată fiind repetiția concentrată, secvențială a temelor, își lansează al 23-lea album solo En*Trance, consistent și, șoc, este co-producător al trupei Alphaville! O perioadă de multe interviuri, retrospective, sample-uri de ediție limită, alte lucruri diverse. Se revine la casa de discuri Brain, după defazarea propriilor IC și Inteam.

Următoriul deceniu debutează atât strâmb, cu un Miditerranean Pads anost, cât și foarte bine, cu un nou studio-live, The Dresden Performance, care e un hard-listen dar spune multe despre noul stil la care recurge Schulze: eu il numesc ”sampling”, deoarece pune în evidență colajul de sunete, mixaje, voci și efecte de tot felul care devin, în locul unei simple muzici melodice, new-age sau ambient și în concordanță cu obișnuitele dinamici ”digi-sequencer”, o formă de expresie și experiment artistic. Mai toate albumele până în anul 1996, adică Beyond Recall (1991), Royal Festival Hall Vol.1 & 2 (1992), The Dome Event (1993), live-ul Wagner Desaster (1994) și masivul In Blue (1995), cu Göttsching la chitară, sunt albume stil sampling – lansate de Virgin, exceptând ultimele două, lansate de XYV, care, pare-mi-se, e casă privată. Din punctul meu de vedere, într-un deceniu chiar retro sau new-age, muzica aleasă de Schulze păstrează valențe artistice, reprezentative, uneori ciudate, altădată insinuante, chiar dacă nu-i chiar cea mai bună muzică de îndurat și de înțeles.

Albume mai puțin valoroase sunt soundtrack-ul Moulin de Daudet, deși miniatural, electro-opera Totentag, nereușită prin profunzime și mai ales transpozițiile din Goes Classic, unde Schulze chiar lasă garda jos și nu reușeste nimic prin comprimarea esenței unor lucrări clasice în varietatea dură de keyboards, midi, Moogs și altele. Toate trei lansate în 1994!

Începând cu 1993, Schulze colaborează cu PETE NAMLOOK, un exponent modern al muzicii electronice eclectic, în mega-proiectul Dark Side Of The Moog, care deja se întinde până în prezent la 11 albume. Stilul acesta de project-music îi aparține mai mult lui Namlook, totuși Schulze contribuie vizibil în muzică, deși gustă și din fructe stilistice oprite precum techno și environmental. Proiectul este programatic prin parafrazarea multor lucrări de Pink Floyd, după cum sugerează numele albumelor în sine.

Îndrăzneala se manifestă în această perioadă prin două lansări de box-collection, a câte 10 CD umplute până la refuz!. Silver Edition este o fastuoasă incursiune mai de expert în lucrări de stil sampling ale deceniului, culminând cu cel mai epic concept vreodată posibil, Picasso geht spazieren, de 160 de minute, întins pe două CD-uri ale compilației, dar oferind și două sesiuni de muzică electronică berlineză, din concerte ale anilor 1975-6 și înregistrări mai vechi, datând 1972. Al treilea CD, Was War Vor Der Zeit, este superb, muzică din anii 70. Doi ani mai târziu, în 1995, apare Historic Edition, inspirat prin incursiunea în concerte și înregistrări din deceniul de aur.

Următoarea mutație stilistică este cea mai comercială, Schulze sprijinindu-se în sfârșit pe variații trance-techno curate ca lacrima și pe muzică infuzată electric, gen ”dub” și ”dance” uneori. Are You Sequenced? e un dublu-album pretențios, virtualo-centric în aceasta directie, în timp ce Dosburg Online e surprinzător elogiat, deși e mai slab. Oricum, punând cap la cap toate albumele oficiale, s-a ajuns la al 80-lea album al lui Schulze!

Trei albume Wahnfried din perioada 1994-1997 nu reabilitează modestul nivel al proiectului, Trancellation fiind periculos pentru gusturile elitiste prin trance-dance-ul sau, Trance Appeal fiind artistic, dar lipsit de...”appeal”, iar Drums n Balls fiind într-un ceas târziu un trance-ambient-new-age mixaj solid, relaxant, tipic și frumos.

În 1997 este lansat un al treilea box, Jubilee Edition, marcând, într-adevăr, 25 de ani de muzică solo Schulze cu...25 de albume, care acoperă tot! Sigur, se poate vorbi despre exagerări, dar esențialul este că fiecare Edition în parte dezvăluie câtă muzică Schulze a făcut cu adevărat, în 25 de ani de activitate, chiar dacă uneori cu stereotipii și lucruri programate de la bun început. Nivelul artei schulzeniene nu se reduce, astfel, doar la album concret lansate, ci la muzică pentru toate gusturile, destinațiile, inspirate sau născute din simplu impuls și experiment.

Compilația Trailer din 1999 este bine clădită, dar anunță mai degrabă compilația compilațiilor, box-ul box-urilor, The Ultimate Edition, din 2000, readucând cele 45 de albume din celelalte trei ediții, plus 5 noi CD-uri, unul dintre ele oferind un ”alternative version” la Friedrich Nietzsche și Georg Trakl de pe X, ambele umflate la 47, respective 25 de minute, față de 27, respectiv 5! minute de pe original. Excelent, oricum!

Gustul pentru compilații uriașe nu se oprește, dar este și mai temperat, fiind lansate două ediții a câte 10 CD din colecția Contemporary Works. Diferența este că Schulze deja gândește în prezent, oferind muzică a mileniului III, adică modern ambient, trance și meditational.

În 2000 are loc reuniunea ASH RA TEMPEL, cu un live și un studio (Gin Rosé, respectiv Friendship), fiind deloc surprinzător că atât Schulze cât și Göttsching se înțeleg în privința adoptării unui limbaj modern-ambient largo, fiindcă amândoi au lucrat pe acest stil în aceiași perioadă contemporană (Göttsching lansând solo Dream & Desire, respectiv Die Mulde). Live-ul este de o calitate bună, în timp ce lucrarea studio poate diviza gusturile. Sunt, însă, cam de același calibru, văzute din orice perspectivă.

În timpi moderni, Schulze cântă și în seria concertantă dublă Live@KlangArt Vol.1 și Vol.2, muzică în general foarte bună. Un nou studio, de mult așteptat, este Moonlake, care însă inspiră mai degrabă o răcire a artei înspre forme sofisticate, moderne, de ambient și sequencing.

Apar probleme de sănătate majore în perioada 2004-2007, Schulze fiind chiar obligat să stea departe de scenă. Se dă însă start relansărilor albumelor oficiale, sub egida Revisited Records SPV, fapt banal, dar a cărui frumusețe constă totuși în bonusuri originale, nou-nouțe aproape de fiecare dată. În prezent, aproape toate albumele oficiale au fost ”re-released”, lucru ce practic dublează colecția bătrânilor experți sau reîmprospătează, efectiv, oferta pentru cei doritori, care abia acum încep să-l descopere (sau să dorească să-l descopere). Ceva mai discutabil mi se pare mie descompunerea fostelor colecții Contemporary Works în albume individuale (Vanity Of Sounds, The Crime Of Suspense, Virtual Outback, Ballett 1-4 până acum), deși box-urile originale au fost, pe bună dreptate, toate!, limitate.

Klaus Schulze a revenit totuși și cu muzică nouă, lansând în 2007 un album aclamat numit Kontinuum, unde feeling-ul de old-70s este prețios, dar și muzica modernă, mai atentă la detalii și la contururi, mai bogată în esențe și dinamici saturate, face din album ceva merituos.

Klaus Schulze ne propune o activitate caldă, incitantă și în anul acesta, prin al 11-lea album în colaborare cu Pete Namlook, prin Farscape, un dublu-album studio nou, în colaborare cu cântăreața Lisa Gerard, o compilație Muting The Noise și concerte de promovare (cel recent, ținut la Loreley, a fost bine primit).

Singurele mele contacte cu Schulze au fost doua albume cu T.D. acu 35 ani
Happy B-day

Dupa aceasta prezentare nu as avea ce completa...
Nota 10 rico!
Irrlicht ramane albumul de care m-am atasat. Cu acel final apoteotic...sfasietor...