Plai III

Plai Festival, un întreg eveniment care în fiecare septembrie dezvoltă o identitate culturală remarcabilă pentru Timișoara, este acum la a treia ediție. În ce mă privește, este cu adevărat prima oară când mă duc în ambele zile de muzică (chiar dacă sar peste anumite chestii, lucru care sper să-l corectez data viitoare), căutând nimic altceva decât plăcerea de a asculta și de a mă relaxa astfel. Acum doi ani, la debutul festivalului, a fost doar clipa emoționantă de a mă pregăti sufletește să-l ascult pe Al di Meola, pe când anul trecut a trebuit să renunț la Plai în favoarea Festivalului George Enescu, trimițându-l doar pe tatăl meu să îmi facă un ”video bootleg” cu concertul lui Paco de Lucia. Dat fiind că e și a treia oară când Plai are loc în mijlocul lunii, adică în 12, 13 și 14 septembrie (2), mă îndoiesc că la anul nu voi fi din nou la București, sărind iarăși, deja ostinant, peste acest festival.

Oricum, este primul an când iau în serios evenimentul, deși muzica în sine e doar cireașa de pe tort a unui festival mult mai amplu. În fond, simt că abia acum Plai Festival e mai amplu decât oricând, chiar dacă tematica variată și multiculturală a fost supusă atenției și celelalte dăți. Diferența pentru mine este că, acum, programul imens al festivalului te izbește, întotdeauna există ceva dincolo de aparențe și de uzual, și oricine s-ar ambiționa să participe la cât mai mult din ce este oferit ar avea cu siguranță parte de trei zile excelente. Astfel, ambiția mea muzicală s-a dovedit cumva naivă: Plai Festival e mult mai mult decât muzică, deși oferă acestei arte unul din locurile centrale, și va fi un astfel de (alunec acum într-un termen rece, cu speranța să mă redresez rapid) ”centru cultural” încă 10 ediții de-acum încolo, indiferent de suișuri și coborâșuri. Cu zile, chiar săptămâni înainte de începutul ediției, orice doritor se putea aventura în ”Țările Plai”, cu alte cuvinte în trend-ul intercultural gândit de organizatori, deși personal n-am fost foarte atent să-mi dau seama despre ce a fost exact vorba. În decursul festivalului, e însă cu totul altceva, fiindcă programul în sine îți oferă toate indiciile - și sunt multe: prima zi, cea de vineri, oferă doar muzică, dar de sâmbătă deja, universul Plai explodează: o grămadă de workshop-uri, în special cu artiștii prezenți anul acesta, dansuri, teatru, chill-out things, expoziții, ateliere, documentare/proiecții, dezbateri, discuții și lansări de carte, Tai Chi & Qi Qong, Spoon River?!, etc. (3) Desigur, cel mai dulce aspect rămâne că, odată intrat, poți foarte bine să alegi și relaxarea totală, cu sau fără prieteni (dar mai degrabă cu, doar ce alt moment mai pentru așa ceva...).

În fine...tăiem din scurt-metrajul acestei incursiuni în Festival, cu garanția că mai multe voci, care au ales more than one thing din acest eveniment, îți pot spune ce-a însemnat Plai 2008 cu adevărat. Dacă, probabil, măreția și deschiderea culturală generoasă a Festivalului va fi apreciată, muzica în sine, anul acesta, se bucură de prospețime, dar poate avea parte, din pacăte, și de o prejudecată dintre cele mai mari: de ce se simte că numele mari, mai precis cu adevărat mari, în afară poate de unul singur, lipsesc anul acesta, față de anii precedenți? Eu personal m-am pus exact în direcția opusă din care venea așa o viziune: am decis să asist la cele două zile principale de muzică deși numele de pe afiș erau oarecum mai șterse decât anul trecut: în ordine, Alvik, Äl Jawala (la a doua participare consecutivă), Fanfara Ciocârlia, Hotel Palindrone, P.A.S.O. (sau Pannonia Allstars Ska Orchestra), Tarhana și Mariza (principalul cap de afiș). Desigur, prejudecata poate fi învinsă de calitatea muzicii, și despre asta urmează să vorbim oricum – totuși (totuși!), succesul absolut imens prin care Al di Meola, Paco de Lucia și (oh, aproape l-am uitat) Jean-Luc Ponty, concertând în anii din urmă (4) pune următorul gen de întrebare: ce fel de Festival muzical va fi Plai anul acesta? Sar doar o singură dată prin timp (propunându-mi, odată revenind, să mă transpun odată în ascultătorul care am fost în ziua de vineri) pentru a încadra un posibil răspuns în discursul făcut de (un) prezentator, înainte de primul concert; câteva cuvinte doar: ”nume noi și vechi, dar mai ales noi”. Aș fi adăugat ”muzică bună”, dar, cum ziceam mai devreme, asta urmează să afli nu din vorbele prezentatorilor, ci din actul artiștilor.

Am mers vineri la Festival la ora 19.00, ora la care era programat să înceapă concertul celor de la Alvik – altundeva scria 19.15, și în realitate a început mult mai târziu. Lume era vizibil puțină, dar și împrăștiată prin tot Muzeul. Pregătirile au fost slow, tăind fără milă din concertul Alvik primele 30 de minute – apoi, o surpriză neplăcută (dar, vai, sar din nou timpul...) a fost că trupa însăși s-a grăbit să taie din repertoriul lor, pentru a ieși de pe scenă la ora programată: cumva trist, oricum am privi lucrurile, că dintr-o oră și (cel mult) un sfert de muzică, Alvik au cântat, constrânși cumva, doar 45 de minute. Odată ce muzica a început să răsune, cei prezenți la Festival s-au adunat în număr consistent (nu știu dacă și absolut mulțumitor). Scena mare a rămas neschimbată, cu scânduri de lemn, așezate jos pe butuci în centru și un șir scurt de bănci laterale adăpostite sub o copertină. Desigur, puteai să privești spectacolul de oriunde.

Alvik au deschis zilele muzicale ale Festivalului, încălzind și atmosfera primei zile, destul de bine: firi modeste, care însă au reușit să ofere muzică bună. Trupa s-a format în Cehia (Praga), dar unii muzicieni sunt și din Norvegia sau Statele Unite. Un prim declic care a avut loc în mintea mea, la nici două minute de la începutul concertului celor de la Alvik, a fost când mi-am dat seama că am venit la Plai cu speranțe de a asculta, în primul rând, jazz (5). Mi s-a contrazis speranța, și deja am impresia că Plai 2008 se va concentra pe muzică diferită de jazz, sau numai tangențială, uneori, cu acel stil. Alvik în sine cântă ceea ce s-ar putea numi nu-jazz, dar mi-e greu să spun că i-ar defini în mod substanțial. Mai degrabă nu-jazz-ul lor ia contact cu alte esențe, de la pop și rock comercial, la ”mood music”, rhythm, funk, soul (6) - rezultatul fiind, pe bună dreptate, ”eclectic”. Alvik s-au remarcat prin a fi buni, dar și simpli (și oarecum discreți), puternici, dar și direcți. În categoria lucrurilor stilistice mărunte se poate înscrie sampling-ul electronic, forțând viziunea modernă, comercială și electrică de care vorbeam (sau pe care o sugeram), dar având efecte continue și plăcute per total: uneori crocante, precum popcornul în microvele, alteori clar de tot sonice/ambientale. Cred că, atâta vreme cât le descrii muzica electrică, dinamică, din care simțurile speciale apar progresiv și trebuie oricum încălzite bine de tot, nu greșești deloc. Cel puțin la Plai (deși îmi fac idei că și în general), Alvik preferă formatul pieselor scurte, cântecul solistei dominând uneori, un oarecare minus ce-ar izvorî de aici fiind strictețea unui astfel de format, opusă (diametral, uneori) improvizației de tip jazz sau jam. Trupa adaugă însă emoții sau pure intensități la așa o muzică, de unde și ideea majoră că rezultatul este unul bun, chiar dacă accesibil.

Luând pe rând muzicienii trupei, iată impresiile: Anya Stuart, cea originară din SUA, a avut o voce puternică și un act lejer, cu anumite mișcări teatrale sau upbeat, Bharata Rajnosek, cântând la mai multe instrumente de suflat, s-a dovedit a fi jazz-man-ul, dar asta după piesele de început, unde urmărea și accentua pur și simplu melodiile, Petr Tichy a făcut un mult mai simplu mimesis al (contra)bassului cu (C)B mare, prin ritmuri și rezonanțe, de Mischan Pajdiak, la percuție, mi-a plăcut fiindcă a știut să-ți trezească simțurile în anumite momente, dexteritatea lui mergând de la groove la rock. Toți patru muzicieni buni. Din păcate, Audun Nedrelid, la clape, a stat mult prea în umbră, singurele cuvinte care mi le-am notat (pe loc) pentru el fiind ”naive fusion” sau ”moody atmosphere”. Restrângând însă și mai mult laudele, Anya și Bharata au fost cei mai buni, forța, vitalitatea sau emoția solistei făcând impresie bună, în timp ce Bharata propulsa în sfârșit ceva din muzica Alvik la nivel de improvizație, în momente culminante, bineînțeles. Simpatici (7), generoși, extaziați după ceva dinamic dar și plăcut sau interesant, având multă imaginație, dar nu în sensul unori explorări, ci numai în cel al îmbinării bogate, totodată neîncărcate, de stiluri.

Primele piese ale concertului au fost scurte și ușor de uitat (după), deși un moment mai bun a fost Cold June, cu un plus de emoție și un sunet mai adânc. Wonder, piesă de pe primul lor album, cu un cântec grozav dar și cu ritmuri mai ample, a făcut legătura cu piesele mai impresionante și mai consistente ale trupei, între care și momentele dezmorțite de improvizație (sau de electric jazz-trippin’). Puțin pe lângă primele riff-uri acustice (la chitară) ale singurei piese de acest gen, dar acordul s-a găsit repejor. Odată ce au tăiat din repertoriu, finalul concertului s-a rezumat la două piese, prima anunțându-se un fel de funk, dar având și pop, pe când ultima mi s-a părut și cea mai lungă, fiind și explozivă, stilată, bună așadar pentru o ultimă impresie. Impresia cea de pe urmă a fost totuși pentru mine piesele ce le-am auzit la difuzoare, mult după ce Alvik au părăsit scena, în timpul pregătirilor pentru următorul concert, dintr-un motiv foarte simplu: auzeam unele lucruri mai ambițioase decât muzica ce-au cantât-o aici, plus auzeam versuri în limba cehă (pe când Anya a cântat numai în engleză la Plai), diferențe care pot prelungi experiența unui ascultător în muzica celor de la Alvik.

(Pauză. Lume împrăștiindu-se din nou, lăsându-mă singur pe scândură să beau Pepsi și să-mi notez impresii – cred că am fost filmat, dar oricum, e bine că voi apărea doar la TVR Timișoara...Reglaje noi pentru următoarea trupă, dar, deh, în timpul programat de data asta...)

Äl Jawala (8 ) au fost următoarea trupă în program, formație în mare vogă, primind premii World Music deși stilul lor e doar subiectiv în comparație cu registrul ”World”, și, mai mult, cu o mare afecțiune pentru România. Această trupă tânără a concertat și anul trecut la Plai Festival, iar anul acesta au revenit la Timișoara după un tur mai extins prin țară, cântând înainte la București și Brașov. La fel ca la Alvik, vocea care mi-a dat ideea că merg s-ascult jazz a fost sugrumată de muzica propriu-zisă al celor de la Äl Jawala, impunându-se cu muzică balcanică, funk și ”improv music”, rezultatul fiind mai prejos decât un amestec, în schimb mai explozibil decât orice ți-ai putea închipui. În plus, o a doua (oareșice) idee preconcepută mi-a fost turtită la fel: citisem în program, chiar înainte de spectacol, următoarele ”Au interzis statul jos la Plai 2007, i-ați vrut din nou la Timișoara, iată-i!”, și am crezut că a fost un spectacol fabulos. Mi-am dat, în schimb, imediat seama, că muzica lăutareasco-țigăneasco (9)-balcanică imprimă, fără piedici, impulsul dansului. Nu e, așadar, neapărat vorba de artă năucitoare, ci de ritmuri care te ridică în picioare și te impulsionează (sau incită, zis ironic) să ții unison muzicii, prin mișcare. Dar n-o mai țin cu filosofările, căci e clar la ce mă refer: dance!, curat ca lacrima. (10) Cât privește ”statul jos”, n-a fost neapărat nevoie ca muzica să-și facă efectul, Krischan Lukanow creând un moment umoristic: ”do you know what haizus means?...haizus?...haizus...haizus...haisus...hai sus!”.

Ascultând deci gypsy/dance/funk, singura conexiune pe care am putut-o face a fost cu singura trupă care a abordat acest stil pe care am mai auzit-o până acum: finlandezii de la Alamaailman Vasarat (11), axați în aceeași măsură pe ”Balkan Rock”, deși cântă și klezmer, funk, RIO, etc.. Diferența e, totuși, considerabilă: dacă muzica Äl Jawala este de efect și chiar spontană (desigur, sensul suprem fiind, în cazul acesta, improvizația), AV rămâne o trupă avangardistă. (12) Tot astfel, mă întreb dacă Äl Jawala, cucerindu-i absolut pe est-europeni sau balcanici (poate ajungând și în inimile turcaleților sau chiar în ”plaiurile” arabe), au totuși puterea să cucerească și lumea întreagă (worldwide) – deși anumite premii internaționale par să-mi ofere răspunsul. Oricum, aproprierea de români m-a surprins peste măsură: dacă protocolarul ”Ce faci?” era normal, faptul că au scos un album numit ”Lost in manele” sau au cântat piese numite ”Microbuzele”, ”Cezars” (dedicat lui Cezar, adică) sau ”Stufstock” (unde au concertat mai demult) sunt detalii mult mai...intriguing.

Dar să rămânem la muzică, una prin care, cel puțin în ziua Festivalului, Äl Jawala au dovedit că sunt ieșiți din comun și de calibru. În timp ce saxofoniștii Krischan și Steffi dialogau exploziv, improvizatoric, incredibil, putem spune că efectul ”drum n bass” (alt stil menționat/menționabil) a fost pe deplin asigurat de percuționiști (Daniel Pellegrini, Markus Schumacher) și de basistul Daniel Verdier, singurul muzician care, uneori, făcea mici salturi înspre beat, bass funk, disco sau pure rhythm. Äl Jawala îți câștigă recunoștiința prin stilul și atmosfera ecstatică a muzicii, dar sunt, în același timp, și foarte tehnici. Iar tehnica, cel puțin din cum a sunat la Plai, a dus la un singur lucru – adrenalină, termen-umbrelă pentru dans, dinamică, frenezie, energie, vitalitate, poate nu și instinct, căci efortul a părut în general unul artistic. Abateri: aproape zero, exceptând momente de intermezzo mai lirice, mai dark sau, într-un fel, mai experimentale. Intermezzo-uri, însă, care nu puteau fi altceva decât scurte respirări în mijlocului unor piese (a se citi și: performances), fiindcă explozia muzicală trebuia reluată prompt. În muzica Äl Jawala, jazz-ul e mai degrabă fixat în improvizații, magnifice dar (cum spuneam) tehnice, totuși anumite introduceri melodice au avut un sunet jazzistic, până când, prin modulații, se intra (sau reintra) în spiritul gypsy. La fel a stat treaba și cu funk-ul, cu emanațiile rock, cu world-ul și, în sine, chiar cu simbolul dance. Au fost momente improvizatorice pe măsură: duetul saxofoniștilor desigur (atingând puțin avangardism până la urmă, la un moment dat), duetul percuționiștilor (hiperdinamic, cum era de așteptat), solo-ul lui Daniel (oarecum subtil, deși păstrând o vigoare adâncă și având, poate, un ludic stilistic) și un dialog între Krischan și public reușit de tot.

M-aș plânge ușor că, spre finalul concertului (care a durat o oră și jumătate), dansurile Äljawaliene au devenit ușor plictisitoare (invers proporțional, unii oameni transformau dansul în air-spinning și bâțâieli amețite), cântate pe aceeași coardă, dar recunosc și că, în general, nu se putea cere altceva, de altă factură. Prezentatorii au anunțat un moment surpriză, și trupa nu a uitat de moment. Încheiindu-și concertul, au rămas însă geared-up, introducându-l și pe invitatul surpriză: Mani Gutău, producătorul trupei, dar mai bine cunoscut drept vocalistul trupei Urma. (13) Bisul ce urma a fost întâi explicat de Mani, care s-a declarat entuziasmat să cânte împreună cu ”familia sa de vreme bună”, dar a rugat publicul să scuze dezastrul care ar putea ieși, dat fiind că n-a mai cântat de doi ani(?!). Și, ca părticică a surprizei, Steffi, alto-saxofonista, urma să cânte și cu vocea, în duet cu Mani. Cam la ce s-a gândit Mani (impulsionând Äl Jawala, aș zice) ca bis la un concert care și-a atins nivelul și țelul? La o piesă simplă pop-rock, pornind de la (și onorând, prin urmare) un distih celebru al Mariei Tănase: ”Cine iubește și lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă...”. Chiar dacă putem ”scuza”, cum ni s-a cerut, efortul nesigur al Mani, Äl Jawala au fost trași în jos de moment, și bisul în sine a fost neinspirat: Steffi nu știe să cânte prea grozav, ba chiar șters, deci mi s-a părut un moment de spectacol banal, poate și ne-repetat de prea multe ori de către trupă. Spre final, Mani a încercat să impulsioneze publicul să cânte versurile împreună cu trupa, care stingea însă ecourile acordurilor finale ale muzicii, eșec, zic eu, lamentabil, mai ales gândindu-ne la entuziasmul cu care, așa cum am menționat mai sus, Krischan a comunicat cu publicul. Äl Jawala au ieșit de pe scenă, publicul i-au chemat înapoi, dar ei n-au mai revenit...

În fine, la Fanfara Ciocârlia n-am mai stat. Deși e posibil să fi avut un succes și mai teribil decât Äl Jawala, eu unul auzisem, oricum, destul, cât să mă declar mulțumit...

----------------------
1 Să-mi mentionez sensul titlului, măcar de precauție; Plai Festival se ține la Muzeul Satului Bănățean, la capăt de oraș, foarte aproape de Pădurea Verde; oarecum aproape de acest loc, tramvaiul 2 își are capătul de linie
2 oarecum necesar să mai adaug detaliul ultimului weekend înainte de școală?
3 Am văzut, în program, sâmbătă noaptea: Klaus Maria Schulze, proiecții și improvizații de Maria, Mihai, Lucri și Francois; să fie oare legat chiar de muzica lui Klaus Schulze? It isn’t late to find out.
4 A propos, e posibil ca ”eșecul” unei trilogii Di Meola-De Lucia-McLaughlin la Plai să se datoreze faptului că cel din urmă a fost ”cumpărat” de București între timp? Se încinge atmosfera oricum, cu București mai proaspăt ca oricând, cel puțin în ochii mei, în privința concertelor foarte valoroase...
5 Lucru care mi se trage, probabil, de la atâtea concerte de jazz văzute până acum.
6 Acest stil e mai mult introdus de ei, pe contul myspace.
7 Anya a comunicat cu publicul, între piese, playfully.
8 Pronunție corectă: El Giauela
9 Ne abținem de la political corectness...
10 Ca fapt divers, menționez și o a treia idee care mi s-a spart odată cu concertul: aveam impresia că am ceva muzică al celor de la Äl Jawala prin casă, mai precis în colecția veche de casete ale tatălui meu. Se pare că doar mintea mea sucită a putut să născocească așa ceva, când de fapt era vorba de...Al Jarreau(!).
11 Pe un blog, după concert, am citit o altă conexiune, mai ciudată, care însă nu mi-a plăcut grozav: cu Esbjorn Svensson Trio, care, apparently, dacă ar sta 5 ani în Balcani, ar veni cu o muzică similară.
12 Surprinzător, însă, intr-un recent interviu, un muzician de la AV respinge ideea că trupa s-ar axa pe un anumit folclor muzical în loc să cânte muzică pur și simplu. Which is crazy!! Dacă nu preferi categorisiri stilistice, e OK, dar măcăr nu afirmă cu stilul pe care îl preiei atât de evident nu înseamnă nimic pentru tine.
13 Eram pregătit să întreb nonșalant, deși fără intenție rea: who the f is Mani (căci așa a fost prezentat pe scenă)? M-am și întrebat astfel acolo, la Plai, dar, din fericire, m-am documentat până să scriu textul.

excelent, multumim!

momentul "mani" a fost unul menit sa aiba o mare semnificatie pentru fanii "urma" care vin in grup, in fiecare an, la plai.

aha, interesant.
si e adevarat ca n-a mai cantat de doi ani?

-- dar oricum, momentul a fost prost, nu conteaza pe ce parte intoarcem lucrurile --

nu stiu daca n-a mai cantat deloc, dar in spatiul public stiu doar trei prestatii ale lui in ultima vreme:

- o scurta prestatie impreuna cu percutionistul de la al jawala si cristina (flaut) de la blazzaj, cu ocazia lansarii albumului "trend off" de urma, in dec. 2007
- o "special guest appearance" pe doua piese la un live kumm din primavara asta
- o "special guest appearance" pe o piesa la un live luna amara, anul asta in vama veche parca

s-ar putea deci zice ca nu prea a mai cantat

Mă duc/pe-o margine de plai/la capăt de tramvai...
II.
”Meu fado”

Ziua a doua la Plai, ziua cea mai încărcată practic, punând la socoteală că, as usual, duminica e zi de workshops, proiecții, expoziții și diverse, o zi în care poți merge gratis dacă ai fost vineri sau sâmbătă. Aș zice și că duminica e o zi fără muzică, dar un spectacol de dans contemporan, plus un concert susținut de Grigore Leșe îndreaptă această lipsă de data aceasta. Totuși, festivalul muzical de sâmbătă este superior, la fel cum ziua de sâmbătă, în întregime, e cea mai plină. M-am dus la 18.00, ora când începeau concertele, dar Plai și-a deschis porțile încă de la amiază, ca să pună punct distracției mult după miezul nopții. (1) Or, duminică, Plai va delecta pe toți vizitatorii în principal de-a lungul după-amiezii, ca spre 9-10 să tragă cortina definitiv, invitându-ne să reflectăm asupra a ceea ce a fost, dacă nu și să ne imaginăm cum va fi Plai IV.

Ajungând, deci, la 6 fix, cu speranța să și văd un concert la 6 fix (sau măcar sase și un sfert, să nu fiu cinic), nu ca în ziua trecută, m-am dus straight la scena mare, unde lumea era foarte puțină, dar, lucru cu care m-am obișnuit de vineri, nu neapărat absentă. Totuși, publicul părea subțire, chiar dacă era zi de relaș, lucru ce părea să indice că nu toți alegeau să vină la tot. Și-aici se rup taberele de opinanți, fiindcă unii vor spune că a fost păcat să-i pierzi pe cei care au deschis programul muzical, cu muzică bună - și-aici mă alătur eu – pe când alții se vor lăuda că au venit mai târziu, picând fix la puțin spectacol care să-i facă să se simte bine, după care să îl asculte, în sfârșit, pe marele artist al întregului festival.

Oricum, la cât de subiective preferințele oricărui ascultător de la Plai, pe atât de variată muzica din ziua de sâmbătă, lucru pe care l-am ghicit oarecum încă de vineri: less jazz, rock & similar, în schimb multă muzică de felurite esențe, menită chiar să dea tonul unui alt aspect al festivalului – multiculturalitatea. Pare logic, doar: o trupă formată din cehi, norvegieni și o solistă americană (nici ea cu rădăcini, totuși, în America) – Alvik – și cinci germani atrași de Balcani – Äl Jawala, au cântat ieri, azi oferim: austrieci care culeg dansuri populare de peste tot, o trupă maghiară înrădăcinată în muzica jamaicană, muzicieni școliți din Olanda, România și Turcia atrași de orientalismul țării din urmă menționate, și, la final, una din cele mai importante artiste contemporane ale unui stil muzical popular vechi de două-trei secole. Rezumând ziua de sâmbătă: folk, ska, Turkish jazz & fusion și fado.

Dacă pe scena mare, la 6 fix, se încălzeau cei de la Hotel Palidrone(2) , pe scena 2, aflată în extrema dreaptă a Muzeului, răsuna muzică rock-alternativă, probabil ceva de ambiană doar, fiindcă în program Alvik își încheiaseră workshop-ul de o oră bună. În treacăt fie zis, spre deosebire de scena mare, scena 2 era mai degrabă crafted out of o platformă și câteva suporturi lungi de lemn, contrastând rudimentar chiar și cu scânduri natural de lemn puse pe butuci. Scena 2 părea un loc pe lângă care să treci în plimbare, fiind greu de crezut că ambianța locului te putea face să poposești – lucru diferit față de alte coruri, sau chiar baruri, unde îți puteai petrece timpul în voie.

Dar să tăiem din nou scurt-metrajul, de dragul muzicii...

Hotel Palindrone, din Austria, sunt patru muzicieni talentați, trei dintre ei cu o grozavă iscusință multiinstrumentală, pe când al patrulea, John Morrissey, s-a perfecționat doar ca chitarist, cântând totuși la instrumente mai puțin obișnuite (mandolă și un alt instrument care nu l-am reținut bine. Bokouk? Bakouk? Bouzouk? În fine...). De fapt, ca s-o spunem de la început, Albin Paulus, dintre toți cei patru, e cel mai complet muzician, lucru demonstrat cu mare generozitate în timpul concertului, unde, cred, a cântat la aproape toate instrumentele la care se pricepe: clarinet, harpă ebraică, ”shawms”, flaut, yodelling (instrument, nu voce) și cimpoi. Stephan ”Stoney” Steiner a cântat la vioară, ”hurdy gurdy”, acordeon (diatonic) și ”nychelharfă”. Peter ”Nag” Natterer, last but not least, a cântat în principal la bas și la sax, ocazional mergând la pian pentru câteva ritmuri și armonii simple.(3) Ceea ce fac ei în muzică - și ceea ce ne-au prezentat astăzi totodată – este să culeagă cântece folk austriece și nu numai, redându-le fidel sau transpunându-le în compoziții proprii, care însă nu ies din sfera cântecului sau dansului folk – cu excepția unor infuziuni clasice minore, încercate cu destulă pricepere; în rest cam atât. Concertul a fost plăcut, reușind să adune, până la urmă, destulă lume aflată la Plai. Muzica a fost, într-adevăr, bunicică și plăcută, fără experimente sau idei abstracte – cel puțin dincolo de instrumentalitate – ritmurile și accentele folk-ului cules din Austria, Estonia, Scandinavia și alte părți declanșându-mi exact plăcerea față de tradițional. Muzică plăcută oricum, încălzind destul de mult și sufletul publicului. La minusuri putem trece un început puțin dezordonat – dar, tot așa, putem să ne imaginăm și cum a fost prima impresie asupra muzicii pentru mulți(4) – una ciudată cel puțin - până când să ne obișnuim sau să recunoaștem frumusețea muzicii. Spre mijloc, unul sau două dansuri imprimau o anumită atmosferă disonantă, moment în care m-am și decis să dau o tură prin Muzeu. Deziluzionat de scena 2, de cortul (pentru) Chill-out sau de anumite corturi, unele ”închise” deja, altele aranjate foarte simplu, m-am întors totuși la timp încât să aud un final de concert puternic și energizant, cu două piese lungi, reușite. Hotel Palindrone au ieșit de pe scenă primind aplauze în picioare (sau așa-numitele standing ovations), ceea ce nu-i deloc rău.

În ce privește următoarea trupă, P.A.S.O. (sau Pannonia Allstars Ska Orchestra), m-am lovit de un gen muzical pe care nu l-am ascultat absolut deloc în viața mea. Trupa aceasta cântă atât muzica old-fashioned jamaicană, cât și o preluare a stilului pentru condimentarea unor teme tradiționale maghiare (tehnică razantă, totuși, din cât am putut percepe muzica). Nu-i văd menționați în marile liste de muzicieni contemporani de ska, dar pot presupune, indulgent, că porția muzicală oferită la Plai, în fix o oră, e îndeajuns de bună. Orchestra era compusă din un solist principal, all dressed up in a white costume, doi sau trei basiști (hm...trebuie să mă uit la pozele făcute să văd câți exact), un cvartet de suflători format dintr-un trompetist, doi saxofoniști și un trombonist și, în final, un percussion man pletos(5) .

Odată ce, însă, nu m-am putut identifica cu cocktail-ul de raggae, rhythm and blues, beat, calypso, swing și altele, am și șters-o la o nouă plimbare prim Muzeu. M-am oprit, printre altele, la o cafea fierbinte, căci frigul devenea deja zdravăn, și la ”scurtul tratat de vampirologie” al Otiliei Hedeșan, la casa Cărturești (care, printre altele, avea două coloane pline numai cu muzica Marizei). Ce-aș mai putea totuși nota:
a. Mă întreb câți au încercat o paralelă între solist și Smiley, dat fiind costumul alb
b. Foarte probabil spectacolul unde oamenii s-au simțit cel mai în largul lor, putând să danseze chiar mai bine decât la concertul Äl Jawala, din ziua precedentă.
c. În piesele formației ce se auzeau în boxă după concert, în timpul pregătirilor pentru următoarea formație, se auzea din nou(6) anumite chestii diferite de ce-a fost prezentat în timpul concertului, precum melodii langsam, acustice sau chiar un strop de chitară electrică metal(!), în așa măsură încât, in the end, nu mi-a părut chiar atât de rău că nu am acordat atenție unui concert de pure dance music.

Seara și-a făcut simțită prezența odată cu încheierea concertului P.A.S.O. (cu un frig destul de teribil), deși, conform programului, ambele trupe ce au cântat până acum au ținut un spectacol lejer, de maxim o oră. La fel a făcut și Tarhana, următorii în program, deși spațiul acordat lor era de o oră și 45 de minute! Cu alte cuvinte, atât cât au cântat ei, atât a trebuit apoi să așteptăm concertul final. Tarhana au cântat iarăși o muzică care cu greu se putea adresa mie dintre toate persoanele – dar, în aceeași măsură, chiar mă întreb cine ar fi fost cu adevărat un fan de muzică balcanică, folk-europeană, orientală și porto-tradițională altogether! la acest festival – deși stabiliți la Amsterdam, marea pasiunea a trupei este în mod categoric muzica orientală, turcească: de la cântec la chitară și ”Afro Anatolian percussion”. Totuși, trupa a dezvoltat și un mix de electronic, drum n bass (oarecum) și jazz/fusion, avântul puternic înspre aceste melanjuri fiind creat de Alex Simu, muzician român, la saxofon, și de pianistul/keyboardistul trupei, căruia nu i-am reținut numele, însă pare și a fi un alt muzician, de origine turcă, decât cel menționat oficial. Mi-a plăcut însă foarte mult de el când, pe la începutul concertului, a făcut un jazz solo de toată frumusețea. În esență, aici este și un punct de la care să pornești în a descrie performanța lor: nu a durat mult ca Tarhana să-și dezvăluie ”secretele”, prin melodii orientale îmbinate cu un fusion mai general dar bogat și cu improvizații neînrobite și mai și. În jumătatea a doua a concertului însă, s-a instalat acel sentiment de muzică dinamică, în stare să pună în mișcare simțul extrinsec, liber al ascultătorului, monotonie care iar m-a îndepărtat, deoarece, să recunoaștem, muzica era numai bună de dans. În fond, bisul a fost chiar o invitație la dans, gândit în spiritul unui final blow care să aducă ovații de la toți cei care se simțeau grozav și petreceau pe muzica lor.

După o lungă așteptare, până la 22.45, ultimul concert al serii, cel mai titrat și mai important al festivalului , a și adunat toată suflarea din Muzeu. E adevărat, recordul de la concertul lui Al Di Meola sau al lui Paco de Lucia stă încă în picioare, dar chiar și-așa, cred că am fost printre singurii care nu știau că momentul de maximă atracție și (cum am zis) importanță al Festivalului Plai 2008 abia acum sosea. Până și prezentatorii nu au fost modești în privința asta: Mariza(8 ), una din cele mai faimoase, recunoscute și îndrăgite cântărețe de fado ale acestei generații, era numele sonor al celei de-a treia ediții, înscriind un al treilea moment consecutiv de vis, după Di Meola în 2006 și tripleta de Lucia-Ponty-Yungchen Lhamo.

Și n-aș elogia degeaba dacă nu ar fi fost, într-adevăr, cel mai desăvârșit și mai bun moment muzical al Festivalului. Mariza a fost primită cu mare entuziasm de public, care a primit, în schimb, o oră și trei sferturi de muzică foarte bună, de spectacol intens, de însuflețire artistică. ”Fado” este muzica cu care Mariza a crescut, trăind într-unul din marile cartiere ale curentului, Morarria, încă de la vârsta de trei ani (fiind, în schimb, originară din Mozambic, neuitându-și deloc gena africană în anumite fuziuni stilistice ale muzicii pe care o cântă) și prin care strălucește de șapte ani încoace în întreaga lume. Pe scurt, dintr-un cântec pur tradițional, și cu principii clasice, trebuie să răzbată totuși emoții universale precum tristețea și iubirea sfâșietoare față de cineva dispărut sau plecat peste mări, marea în sine, împreună cu destinul, fiind simboluri fixe, clasice, în timp ce Lisboa sau Coimbra sunt cele două repere și variații clasice. Emoțiile muzicii au fost, în primul rând, redate de vocea puternică, dramatică, fantastică a Marizei, apoi de un trio de chitariști (chitară portugheză, acustică și bass), care compuneau ritmul larg sau vibrant al muzicii - și care, într-un fel de intermission, au interpretat și o piesă instrumentală, numită guitarrada. În plus, dar nu de-a lungul fiecărei piesei, doi percuționiști, îmbinând clasicul cu modernul (iar Vicki, parcă așa îi e numele , a dus un solo dincolo de orice tradiție, creând un moment intens, fabulos).

Sigur acum, nu trebuie să extragem puțin din esența muzicii Marizei, să vedem ce este fado (un gen, de regulă, cu rare variații, dată fiind tradiția) și ce se înscrie în rândul variațiunilor, a compozițiilor proprii sau a dansurilor portugheze și spaniole. S-a simțit pe viu autenticitatea cântecelor fado, dublată de dramatismul și pasiunea cântului, în timp ce recitalul a fost îmbogățit și cu cântece de alt fel. În mare parte, repertoriul a cuprins piesele noului album, Terra. N-a contat însă enorm, fiindcă publicul a fost atras de fiecare în parte. Momente supreme au existat, dar tot recitalul și-a avut savoarea și fervoarea (două intensități îmbinate). Pentru mine, un cântec de pe la mijlocul repertoriului, din care răzbătea speranța că iubitul se va întoarce de pe mare, deși e dispărut de mult timp – cred că e chiar Vozes de Mar de pe Terra – a fost extraordinar, m-a pătruns peste măsura: o piesă lungă, în care vocea Marizei oscila de la intens la tânguitor. Dacă, să presupunem, fiecare piesă originală de fado folosea motivele clasice, recurente, ideile lirice se diferențiau deseori prin ceva, oscilând de la amintiri autobiografice (Tasco de Mouraria) la tema destinului (Beijo de Saudade, Barco Negro) și la influența țării natale africane (probabil Pequenas Verdades). Spre final, muzică tradițională din sudul și nordul Portugaliei, dar și ”single”-ul foarte popular Rosa Blanca. Tot aici, Meu Fado Meu și Fado Primavera, celelalte două piese care mi-au plăcut enorm. Natura și vremea, ar spune unii, au ascultat și ele, nemișcate, deși, uneori, păreau să intre într-o consonanță murmurătoare, uneori rece, alteori unduitoare, cu cântecele. Bisuri Mariza a cântat mai multe; într-unul din ele și-a arătat recunoștiința pentru public, coborând de pe scenă, împreună cu chitariștii, intrând puțin în rândurile publicului și cântând fără ”those modern things”, cum le-a numit ironic, încercând să creeze atmosfera unei autentice taverne din Moraria, în care părinții ei organizau în fiecare weekend seratele de fado(10). Un al doilea bis, care a prelungit mult după miezul nopții finalul concertului, a fost în sine o reluare a hit-ului Rosa Blanca, dinamizat totuși la așa o intensitate, încât până și Mariza a uitat, cumva, de sobrietatea cântecelor tradiționale, invitând publicul să țină unisonul (beat-ul) frenetic al punctului culminant.

Altfel spus, concertul a fost senzațional și a meritat mult de tot.

----------------------------
1 Parcă îmi amintesc, data trecută când am fost (2006), de anumite jam sessions care ar fi durat all-night long, pe când acum ele au lipsit cu desăvârșire, sau au fost schimbate pe unlimited chill-out music, pe durata zilei de festival.
2 Cei din urmă aduși la festival.
3 Citind despre el, aflu că a deschis, în 2005, un concert al lui Joe Zawinul și că îi place să cânte genuri diverse, de la funk la hardcore – lucru care nu mă surprinde, fiindcă chiar mi-a părut un muzician care avea aliura potrivită pentru a cânta în formații de metal.
4 Inclusiv și pentru mine.
5 Aducând iar cu un metalist. How ironic...
6 Aceeași senzație am avut și după concertul Alvik (vezi I), chiar dacă de o altă factură....
7 Aveam să descopăr asta pe loc, nu înainte de eveniment.
8 Z pronunțat fonetic, nu Ț.
9 E frustrant că nu găsești informații despre numele artiștilor pe niciunde, deși pe mulți i-am recunoscut în videoclipul Rosa Blanca, de pe recentul album al Marizei. Scuze, deci, pentru inexactități.
10 Asta dacă nu greșesc eu, și tavernele erau însuși seratele.

super fain rico, multumesc mult!

Inca de la inceput festivalul Plai 2008 a fost prezentat ca unul de multiculturalitate/ world music, cu toate ca si eu aveam impresia ca este unul de jazz.
http://www.plai.ro/

Foarte faine cronicile lui Rico !

Nu mi-a fost intentia sa zic ca Festivalul ar fi fost unul strict de jazz si pana acum. Doar sa ne gandim anul trecut, cand Al Jawala au cantat prima oara, plus Paco de Lucia a venit cu un recital flamenco pe cinste, iar Yungchen Lhamo sigur si-a prezentat propria ei "world music".

rico, deja esti celebru (ca blogger de muzica)

http://www.oitzarisme.ro/index.php/2008/09/18/we-love-lemons/

holy ****!!!

grozave poze, mi-au si indulcit imaginea facuta asupra scenei 2.