Pat Metheny Group

Pat Metheny Group canta un jazz-fusion pur instrumental. De remarcat albumul Offramp din 1982. De remarcat de pe acest album piesa nr.2 - Are you going with me. Piesa asta este fix pe granita dintre ritmicitate si aritmicitate. Dar fix! E geniala. E splendoarea si splendozitatea facute carne. Incepe cu un beat misterios care continua mult de tot facandu-ma sa ma gandesc la Alexander von Humboldt si calatoriile sale pe Amazon sau la o calatorie pe cursul unui rau african. La un moment dat beatului asta mesmerizant este acompaniat de o muzicuta, flaut sau un alt instrument subtiratec. Odata cu acest instrument incepe genialitatea piesei in sine. Are un mister incredibil. Desi melodia e despre dragoste mie numai asta nu imi inspira. Tot timpul cand o ascult ma teleporteaza intr-o salupa care urca incet pe Niger, din jungla care ma inconjoara privit fiind de pigmei cu masti vodoo pe fata, gata, gata sa ma sagete cu un ace otravit prin tuburi de bambus. Are magia continentului negru. Splendid!

se gasesc mai multe albume Pat Metheny de vanzare la libraria Caligraf, in holul filarmonici Banatul din Timisoara. tot acolo se gasesc o multime de alte albume de jazz inestimabile (eu personal m-am catodirisit cu A Love Supreme Live - undeva in Franta, singura inregistrare live existenta a celebrei suite de jazz)

beletty a scris:

Pat Metheny Group canta un jazz-fusion pur instrumental. De remarcat albumul Offramp din 1982. De remarcat de pe acest album piesa nr.2 - Are you going with me. Piesa asta este fix pe granita dintre ritmicitate si aritmicitate. Dar fix! E geniala. E splendoarea si splendozitatea facute carne. Incepe cu un beat misterios care continua mult de tot facandu-ma sa ma gandesc la Alexander von Humboldt si calatoriile sale pe Amazon sau la o calatorie pe cursul unui rau african. La un moment dat beatului asta mesmerizant este acompaniat de o muzicuta, flaut sau un alt instrument subtiratec. Odata cu acest instrument incepe genialitatea piesei in sine. Are un mister incredibil. Desi melodia e despre dragoste mie numai asta nu imi inspira. Tot timpul cand o ascult ma teleporteaza intr-o salupa care urca incet pe Niger, din jungla care ma inconjoara privit fiind de pigmei cu masti vodoo pe fata, gata, gata sa ma sagete cu un ace otravit prin tuburi de bambus. Are magia continentului negru. Splendid!

beletty a scris:

De remarcat albumul Offramp din 1982. De remarcat de pe acest album piesa nr.2 - Are you going with me.

Pe albumul de care vorbeşti, Pat Metheny colaborează cu percuţionistul brazilian Nana Vasconcelos. Poţi încerca cu încredere oricare din albumele lui (la ECM sau Tzadik) sau ale lui Egberto Gismonti. Poţi încerca şi Codona. Instrumentul pe care-l foloseşte cu predilecţie se numeşte berimbau.

Nana https://www.youtube.com/watch?v=dFbd3GLVikU&feature=related

Multam pentru informatii, inseamna ca de acolo i se trage albumului parfumul de Orinoco. Acum il ascult pe Nana.

O muzica facuta, parca, pentru a fi ascultata cu ochii inchisi. Mie imi da un extraordinar sentiment de liniste, de pace interioara. Cu toate acestea, nu e deloc o muzica facila. Cred ca am mai spus, pe la topicul de fusion, ca timbrul chitarei lui Metheny (modul in care canta Pat) este inconfundabil.

In colectia mea au ajuns cateva CD-uri Metheny:
"Still Life (Talking)"
"Quartet"
"Speaking of Now"
"Day Trip"
"Secret Story"
un DVD Audio:
"Imaginary Day" (fiecare piesa are asociata o imagine-peisaj, care se vede pe ecranul TV-ului, foarte sugestiva, potrivita cu muzica)
si un DVD Video:
"The Way Up - Live".
Niciunul nu m-a dezamagit, ba dimpotriva.

Deosebite mi se par si copertile albumelor.

mai sînt cîteva interesante şi la ECM (mai vechi)

Watercolors

Bright Size Life (cu Jaco şi Bob Moses)

80/81 cu Charlie Haden, Jack DeJohnette, Michael Brecker şi Dewey Redman

As Falls Wichita, So Falls Wichita Falls duo cu Lyle Mays

ţi le recomand pe toate patru, sînt excelente şi în genuri diferite. Ăla cu Jaco îmi place în mod special

Pat & Jaco ?

Bright Size Life, ECM, 1975

Pat Metheny - guitars
Jaco Pastorius - fretless bass, bass
Bob Moses - drums



Review by Richard S. Ginell

Pat Metheny's debut studio album is a good one, a trio date that finds him already laying down the distinctively cottony, slightly withdrawn tone and asymmetrical phrasing that would serve him well through most of the swerves in direction ahead. His original material, all of it lovely, bears the bracing air of his Midwestern upbringing, with titles like "Missouri Uncompromised," "Midwestern Nights Dream," and "Omaha Celebration." There is also a sole harbinger of radical matters way down the road with the inclusion of a loose-jointed treatment of Ornette Coleman's "Round Trip/Broadway Blues," proving that Song X did not come from totally out of the blue. Besides the debut of Metheny, this CD also features one of the earliest recordings of Jaco Pastorius, a fully formed, well-matched contrapuntal force on electric bass, though content to leave the spotlight mostly to Metheny. Bob Moses, who like Metheny played in the Gary Burton Quintet at the time, is the drummer, and he can mix it up, too.

Trebuie sa incercati neaparat Offramp, manilor.

Bine!
Si mai care?

am şi Offramp şi Travels pe vinil prin casă, dar tot pe cele de mai sus le prefer din perioada Pat Metheny de dinainte de 90.

Nici Song X nu mi se pare un album rău deşi este cu totul şi cu totul altceva (Ornette Coleman, Prime Time & stuff)

The dark side of Pat Metheny poate fi audiată, însă, pe Zero Tolerance for Silence (brrr. cunosc pe cineva care l-a cumpărat) şi pe agonizantul, delirantul şi greaua încercare pentru nervii ascultătorului The Sign Of Four - triplu album înregistrat live împreună cu experimentalistul septuagenar Derek Bailey (mă chinuiesc de multă vreme să mă apropii de dînsul dar magneţii noştri se nimeresc doar pe acelaşi pol)

beletty a scris:

Trebuie sa incercati neaparat Offramp, manilor.

ok man, il voi asculta

Deocamdata am ascultat Watercolors. Este un disc exceptional cu adevarat. Sa vedem si celelalte...

Ascultati The Way Up neaparat - e cel mai prog dintre toate Metheny-urile si e genial. Iar dvd-ul e ceva din alta lume. Asta e oarecum mai special - dar, cum da de inteles si lumea pe aici, cam toate sunt de calitate.

bibi a scris:

am şi Offramp şi Travels pe vinil prin casă, dar tot pe cele de mai sus le prefer din perioada Pat Metheny de dinainte de 90.

Nici Song X nu mi se pare un album rău deşi este cu totul şi cu totul altceva (Ornette Coleman, Prime Time & stuff)

The dark side of Pat Metheny poate fi audiată, însă, pe Zero Tolerance for Silence (brrr. cunosc pe cineva care l-a cumpărat) şi pe agonizantul, delirantul şi greaua încercare pentru nervii ascultătorului The Sign Of Four - triplu album înregistrat live împreună cu experimentalistul septuagenar Derek Bailey (mă chinuiesc de multă vreme să mă apropii de dînsul dar magneţii noştri se nimeresc doar pe acelaşi pol)

Daca vrei o cale lejera de intrat in zona lui Bailey, incearca musai Mirakle, cu el, Jamaaladeen Tacuma la bass si Calvin Weston la baterie, scos in 2000 la Tzadik. E funky din cale-afara si asta-l face extrem de accesibil, iar combinatia dintre sectia ritmica si stilul lui Bailey (liber ca de obicei) e ceva inedit (si unic in discografia lui, cred - desi o chestie asemanatoare a facut si Evan Parker pe un album scos impreuna cu Jah Wobble tot prin aceeasi perioada). De acolo s-ar putea ca Bailey sa devina mai usor de acceptat. Alta varianta e albumul Ballads - nu l-am ascultat, dar se pare ca e o colectie de standarde jazz vechi personalizate la greu.

Zero Tolerance mie nu mi se pare prea grozav - a incercat el o chestie acolo, dar dupa atatia ani in care esti megavirtuoz si esti invatat sa canti ca si cum ai vrea sa se stie asta nu cred ca e usor sa abandonezi vocabularul si sa incerci sa fii free. Asta face albumul laudabil si interesant, dar cred ca e si o cauza de stangacie. Oricum, am inteles ca Pat tine mult la albumul ala. Sunt tare curios de ala triplu - deocamdata n-am avut dispozitie sa-l ascult - banuiesc ca e de mare adevar, iar descrierea ta e incitanta.

Uroboros a scris:

Daca vrei o cale lejera de intrat in zona lui Bailey, incearca musai Mirakle, cu el, Jamaaladeen Tacuma la bass si Calvin Weston la baterie, scos in 2000 la Tzadik. E funky din cale-afara si asta-l face extrem de accesibil, iar combinatia dintre sectia ritmica si stilul lui Bailey (liber ca de obicei) e ceva inedit (si unic in discografia lui, cred - desi o chestie asemanatoare a facut si Evan Parker pe un album scos impreuna cu Jah Wobble tot prin aceeasi perioada).

Interesant. Tacuma şi Weston sînt prietenii mei (M.R.E., Lounge Lizards, etc ). O să încerc. Am mai avut diverse experienţe cu Bailey şi Fred Frith dar nu m-au captivat suficient de tare.

am achizitionat si eu de la libraria Caligraf un album Day Trip.
l-am ascultat de 2 ori pana acum si pot spuna ca m-a incantat.
daca ar fi sa recomand doar o piesa de pe el, ar fi day trip, ultima piesa a albumului si cea mai lunga.
https://www.youtube.com/watch?v=exuSMIguaOk - inregistrare live a piesei.
pe langa chitara (care suna uneori prea "dulceag") lui Metheny mi-a placut mult partea ritmica , mai ales tobele lui Sanchez. mi-ar place sa pot candva sa cand si eu la tobe si sa fiu in stare sa "tin" un astfel de ritm de uragan, care iese in evidenta doar atat cat trebuie si suna nemaipomenit.

H to He a scris:

am achizitionat si eu de la libraria Caligraf un album Day Trip.
l-am ascultat de 2 ori pana acum si pot spuna ca m-a incantat.
daca ar fi sa recomand doar o piesa de pe el, ar fi day trip, ultima piesa a albumului si cea mai lunga.
https://www.youtube.com/watch?v=exuSMIguaOk - inregistrare live a piesei.
pe langa chitara (care suna uneori prea "dulceag") lui Metheny mi-a placut mult partea ritmica , mai ales tobele lui Sanchez. mi-ar place sa pot candva sa cand si eu la tobe si sa fiu in stare sa "tin" un astfel de ritm de uragan, care iese in evidenta doar atat cat trebuie si suna nemaipomenit.

Sa te uiti la dvd-ul Speaking of Now daca-l gasesti - sa vezi ce solo-uri toarna Sanchez pe-acolo. E impresionant.

Gata, destul. Atatea albume incercate, atat de putine emotii produse.

Pat Metheny sux! Si albume marca "PM Group" sunt in speta cel mai flasc jazz pe care il am probabil in intreaga colectie.

^Incearca asa:

Zero Tolerance for Silence
albumul cu Ornette Coleman (Song X)
The Sign of 4 (cu Derek Bailey si altii)

Fiecare e altceva. Si in nici un caz nu sunt flasce/flasti/marea mea dilema in momentul de fata e care-i pluralul de la "flasc".

Daca stie cineva, sa-mi zica si mie.

acu-s la moda pluralele alea cu -uri. pluralurile, pardon!

sa zic ontopic? mie imi place un album mai comercial, letter from home

Song X e bun. Eu tinteam fix inspre Group.

Song X îmi plăcea (nu l-am mai pus de mult), Zero Tolerance sau Sign Of 4 nu prea ... Am cumpărat de curînd Orchestrion şi nu m-a impresionat prea tare, cu Group am mai multe plăci (mai mult din raţiuni colecţionare), în schimb îmi place albumul cu Moses şi Pastorius, îmi plac cîteva bucăţi solo pe harp-guitar. Pe Metheny îl ascult cu plăcere dacă e să fie pus de altcineva, dar atunci cînd sînt singur nu mă trage aţa prea tare.

Mai are o apariţie interesantă pe un Steve Reich

^ In conditiile astea nu inteleg cum e atat de pretuit peste tot. E mai accesibil si mainstream? The Way Up e pe locul 1 la Fusion pe ProgArchives.

Am ascultat si eu un album mai vechi si un bootleg mai recent, si sa mor de plictiseala, nu alta

Da, cred că e mai accesibil şi mainstream. Un experiment interesant. Am uploadat o grămadă de muzici pe youtube. Dintre toate, două au avut o audienţă substanţială. Una a fost Kurt Rosenwinkel, şi asta fiindcă nu prea sînt clipuri cu el. Al doilea e Metheny detaşat faţă de restul urmăritorilor (printre care şi John Coltrane şi m-aş fi aşteptat la o audienţă mai mare în privinţa lui), deşi geme internetul de clipuri cu Metheny.

Ce mă deranjează foarte tare la el ? Atunci cînd se exprimă electric cu ajutorul guitar-synthesizer (sau mai rău, cu synclavierul). A fost o modă la care au marşat şi Abercrombie, Meola sau McLaughlin, din fericire o parte dintre ei au renunţat destul de repede. În plus Metheny pare să sufere de o oarecare monotonie visătoare ...

The Way Up este totusi ceva. L-am bagat in top 100 '00s din prima, dar acum, la reascultare, va avea loc si o reevaluare. Cam asa am inceput peripetia cu Metheny (ba nu, a fost Beyond The Missouri Sky cu Charlie Haden, care, ascultandu-l, chiar mi-a dat sperante), apoi mi-au placut si primele albume solo (Bright Size Life si Watercolours). Dup-aceea insa, n-am mai stiut ce se intampla.

Din toata selectia facuta de mine, 80-81 e reusit (dar bine, e cu Haden, DeJohnette si Mike Becker, deci cum sa nu iasa yummy), Rejoicing (iar cu Haden; dar n-am stabilit motivul exact pentru care e bun, a fost o prima auditie net superioara). Iar de Song X sau Wichita nu ma pot plange (desi cel de-al doilea, pe cat de notoriu, nu a avut magia de capodopera, pentru mine).