Sfinx

Povestea formatiei Sfinx incepe in vara anului 1963 cand, trei liceeni entuziasti, Bibi Ionescu, Octav Zemlicka si Cristian Valica, se intalneau intr-o cofetarie din apropierea Pietei Romane, pentru a discuta despre muzica. Iar cum Bibi avea un magnetofon cehoslovac "Tesla Sonet Duo", de multe ori intalnirile celor trei se prelungeau la el acasa la o auditie muzicala. Astfel, a aparut ideea infiintarii unei formatii care sa rivalizeze cu celelalte grupuri bucurestene ale momentului: Entuziastii, Sideral si Cometele.

Bibi, un bun "mester", construieste o chitara electrica dintr-o scandura de calcat rufe pe care o ia in primire Octav, iar pentru sine, o chitara bas. Tobele lui Cristian sunt imprumutate de la casa de cultura "Vasile Roaita", iar amplificarea este asigurata de batranul magnetofon Sonet Duo. Dupa cateva repetitii are loc si debutul trupei la casa de cultura "1 Mai". Pana prin anul 1967 nu se intampla nimic spectaculos. Joia, sambata si duminica cantau in casele de cultura sau la seratele studentesti, iar in sezonul estival erau angajati pe litoral cantand mai intai la Mamaia, iar apoi la Eforie Nord.

Se produc numeroase fluctuatii de personal generate de examene, situatia scolara, opozitia parintilor si, nu odata, datorita disensiunilor referitoare la repertoriu. Au facut astfel parte din Sfinx, pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte, chitaristii Mihai Popa, Victor Florescu, Adrian Ivanitchi, Petre Iordache si Silviu Hera, organistii Idu Barbu si Toni Niculescu, bateristii Sergiu Zagardan si Marian Toroimac. Datorita acestor fluctuatii permanente, sound-ul formatiei Sfinx avea sa fie influentat pe rind de Shadows, Ventures, Yarbirds, Animals, fixandu-se la Beatles si Kinks.

In anul 1966, dupa mai multe aparitii TV prilejuite de un concurs al formatiilor vocal - instrumentale "Micro - rama TV", in care Sfinx avea sa ajunga pana in "semifinale" prin eliminarea formatiilor Cometele si Cristal, are loc si debutul radiofonic cu piesele: "Imi place muzica" si "Sfinx". Momentul care avea sa produca o cotitura importanta in viata formatiei Sfinx avea sa fie sfarsitul anului 1967, cand noul baterist Marian Toroimac avea sa conditioneze "transferul" sau de la Memphis la Sfinx, prin cooptarea unui tanar chitarist si violonist de numai 17 ani, elev al liceului de muzica, Dan Andrei Aldea. Cei doi, alaturi de Octav Zemlicka, Bibi Ionescu si Idu Barbu, sustin mai multe concerte la 303, Preoteasa si in alte cluburi bucurestene dar, dupa cateva luni, Aldea, care nu suporta ideea de a fi chitara a doua, infiinteaza formatia Carabus.

Trece un an si Zemlicka paraseste Sfinx-ul, astfel incat Toroimac reuseste sa-l convinga pe Aldea sa revina. Acesta intrase intre timp la Conservator, sectia vioara, si progresase extrem de mult pe plan muzical, motiv pentru care avea sa imprime Sfinx-ului o noua orientare muzicala. Concertele sustinute in formula de trio: Dan Andrei Aldea (voce, chitara solo, muzicuta, vioara, blockflote), Corneliu Bibi Ionescu (bas) si Marian Toroimac (baterie), la Student Club, Modern Club, 303 sau la Teatrul Tandarica, aveau sa reliefeze influenta rock-ului psychedelic. Se cantau cover-uri Hendrix, Ten Years After, Doors, Velvet Underground, Kinks, dar si noile compozitii ale lui Aldea: "Blues absurd", "Sir de cocori", "Doina", "Purgatoriu", "Verde crud", multe dintre ele pierdute pentru totdeauna datorita indiferentei Electrecord-ului sau a radioului national. Uneori, aparea alaturi de Sfinx si talentatul interpret la muzicuta Corneliu Ionescu (a nu se confunda cu Bibi Ionescu).

Cu un mare succes la public se finalizeaza participarea grupului Sfinx la cel de al II-lea festival al formatiilor rock organizat de Club A in anul 1971. Desi Sfinx a fost prima formatie care a aparut in concurs, Aldea incepe in forta cu un spectaculos solo de chitara si voce, dupa care urmeaza "Languir me fait", prelucrare proprie dupa George Enescu pe versuri de Clement Marot si piesa care avea sa primeasca premiul de compozitie originala, "Sir de cocori", pe versurile lui St. O. Iosif. Desi marele premiu al festivalului avea sa fie atribuit clujenilor de la Chromatic Group, Sfinx avea sa obtina aprecierea unanima a juriului si a publicului, premiul I la chitara (Dan Andrei Aldea la egalitate cu Sorin Tudoran) si locul II la baterie.

Acest succes avea sa atraga atentia tinerilor regizori Dan Pita si Mircea Veroiu, aflati la filmul lor de debut, care ii propun lui Aldea ca, impreuna cu solistul vocal al formatiei Olimpic '64, regretatul Dorin Liviu Zaharia, sa scrie muzica filmului "Nunta de piatra". Sfinx va incepe apoi o lunga colaborare cu Teatrul Bulandra alaturi de Ion Caramitru, Gil Dobrica, Florian Pittis si Mira Moreno in cadrul unor spectacole de muzica si poezie. Urmeaza o perioada experimentala, fara baterie, Aldea, Bibi Ionescu, Doru Donciu (flaut), cu mai multe aparitii live la Student Club si cu noi compozitii valoroase: "Om bun", "Porcul si mistretul", "Drum fara tinta", "Balada studentilor". Tot acum, le apare primul disc single: "Sir de cocori / Languir me fait".

Pana la urma este cooptat un nou baterist, Cristian Ion, si astfel, Sfinx colaboreaza la spectacolele teatrului Bulandra: "A 12-a noapte" si "Elisabeta I" de Shakespeare si "Noile suferinte ale tanarului W." de Goethe. Spre ghinionul sau, in 1973, Cristi Ion "Calare" se imbolnaveste de hepatita si este inlocuit de fostul baterist al grupului Mondial, Mihai Cernea. Pentru scurt timp revine si Petre Iordache (saxofon, chitara, voce, corn) si in aceasta formula este inregistrat un disc EP despre care Cornel Ionescu scria in revista Flacara: "...muzica de pe acest 45-STM-EDC 10362 (titlu scriptic oficial) este splendida, excelent executata, proaspata pot spune, chiar aducand in aerul poluat din jur un suflu de originalitate care atinge uneori 180-200 km/h cat uraganul Mariana deasupra Floridei".

Tot acum incepe si o lunga colaborare cu Sandu Grosu, un electronist de marca, care avea sa fie alaturi de Sfinx aproape 20 de ani. Plecarea definitiva a lui Petre Iordache il va aduce la Sfinx pe Dan Badulescu (chitara, ex. Modern Group) care ramane in trupa pana la sfarsitul anului 1975. Incepe un lung sir de turnee si concerte prin tara. Dan Andrei Aldea, desi nu era un om de show, fiind deosebit de timid, motiv pentru care canta deseori asezat pe scaun, precum Robert Fripp, incanta intotdeauna asistenta cu solurile sale de chitara, vioara, blockflote, fluier, cobza sau muzicuta, demonstrand ca este un muzician polivalent. Suita rock "Conditia umana", piesele: "Spune-mi", "Meniul zilei", "Calatorul si copacul", "Hora de baieti", fac practic imposibila o incadrare stilistica a grupului Sfinx din acea perioada. Acestia oscilau intre hard rock, balade folk si rock progresiv, simtindu-se uneori influente Genesis si King Crimson.

Dupa o asteptare indelungata este editat si primul album Sfinx, "Lume alba", la inregistrarea caruia participa si Idu Barbu. Anul 1974 este anul de inceput al unui adevarat "duel" intre formatiile Sfinx si Phoenix, fiecare avand un punct de vedere propriu referitor la drumul pe care trebuie sa-l urmeze rock-ul romanesc. Acest duel, fara invingatori sau invinsi, avea sa fie benefic si stimulativ, ducand nu numai la o productie muzicala de exceptie a celor doua grupuri, dar si la cresterea valorica a multor trupe din esalonul doi care incercau sa respecte stacheta valorica impusa de Sfinx si Phoenix.

Din 1975 incepe colaborarea cu Dida Dragan, care avea sa aduca participari la Festivalul "Cantecului angajat" de la Berlin, Festivalul de la Mamaia (hors concurs), Festivalul de la Sopot si turnee in Germania de Est si fosta URSS. A urmat o noua perioada conceptuala, Dan Andrei Aldea pregatind un spectacol rock de mari dimensiuni, "Zalmoxe", inspirat de miturile arhaice romanesti, pe versuri semnate de Adrian Alexandru Basarab. Mitul lui Zalmoxe este mitul omului simplu ajuns zeu, reprezentand aspiratia omului spre lumina si intelepciune. Poemul Zalmoxe era axat pe patru planuri diferite care converg spre "Kogaionon". Fragmente din acest spectacol sunt prezentate in cursul turneelor efectuate in anii 1976-78. Din pacate, o lunga perioada de timp, Sfinx nu primeste aprobarea pentru inregistrarea acestei opere rock, iar atunci cand o primeste este mult prea tarziu.

Si totusi, la sfarsitul anului 1979, dupa aproape 3 ani de la data primei prezentari, Electrecord editeaza fragmente din poemul "Zalmoxe" pe un album simplu si nu pe un dublu LP asa cum fusese conceput. Locul lui Idu Barbu la clapele Sfinx-ului fusese luat de regretatul Nicolae Enache. Intre timp, formatia Sfinx, a avut mai multe invitatii in strainatate: Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia si un contract permanent in Belgia. La fiecare revenire in tara, dadeau cate un spectacol la Sala Palatului, intotdeauna arhiplina.

In 1981, la cea de-a 4-a editie a festivalului Club A, Sfinx invita si trei formatii de prima mana a rock-ului din Europa de Est: M. Effekt (Cehoslovacia), Piramis (Ungaria) si Generacija 5 (Iugoslavia). Cu acest prilej, prin comparatie, s-a putut constata inalta clasa la care ajunsese grupul Sfinx. Organizatorii aveau sa le ofere "Marele premiu pentru intreaga activitate". La clape evolua acum Edwin Surin. Aldea inregistreaza la Electrecord un single surpriza: "Zece arici innamorati" / "Noi nu ne temem", in care parodiaza Festivalul Cantarea Romaniei si Cenaclul Flacara. Acest disc avea sa fie retras de pe piata dupa cateva zile de la lansare, din cauza manierei "bascalioase" de interpretare.

Urmeaza o noua plecare in Belgia si vestea ramanerii in strainatate a lui Dan Andrei Aldea. El avea sa solicite azil politic in Germania unde s-a dedicat muzicii de studio sub toate formele de activitate pe care le presupune aceasta: compozitie, interpretare, programare, productie, manageriat. Numele sau poate fi gasit pe albumele unor muzicieni si formatii precum Judy Collins, Santa Esmeralda sau Noble Mind. A compus muzica de film si teatru, a colaborat cu (Angelescu) Monteoru si are cateva proiecte muzicale importante, refuzand insa sistematic revenirea in tara sau refacerea formatiei Sfinx. Iata ce declara intr-un interviu: "...scopul meu este de a deveni un muzician complet si competent care sa poata comunica cu altii in aceeasi directie. Orgoliul de a sta in centrul atentiei nu il am si doresc mai degraba sa stau in spatele consolei intr-un studio de inregistrari, sa coordonez munca si sa ma bucur de rezultatele acesteia."

A existat o scurta perioada, post-Aldea, in care Sfinx a reusit sa pastreze "steagul sus". Este perioada in care au facut parte din grup Sorin Chifiriuc si Doru Apreotesei. Cu orgoliul care il caracterizeaza, Sorin a impus celorlalti un anumit stil propriu si un nou repertoriu concretizat pe un LP aparut in anul 1984. Dupa plecarea din trupa a lui Sorin Chifiriuc, Sfinx a colaborat cu alti muzicieni de valoare precum Florin Ochescu, Mircea Romcescu, Paul Csucsi, Adrian Ordean, Doru Caplescu, Cristian Rus, Laurentiu Cazan, Elena Perianu, Crina Mardare, Zoe Alecu si multi altii, dar, repertoriul devine strict comercial, activitatea formatiei reducandu-se la contractele cu diverse cluburi si restaurante din Belgia, Danemarca sau Germania, incetand activitatea concertistica din tara.

Din 1994 relatiile dintre Bibi Ionescu si Misu Cernea se racesc, astfel ca trupa se divide in Sfinx (Bibi Ionescu, Mihai Coman, Cristi Rus, Paul Negoita) si Sfinx Experience (Mihai Cernea, Doru Caplescu, Paul Csucsi, Crina Mardare, Zoe Alecu). Prima trupa se autodizolva dupa putin timp, Bibi Ionescu devenind patron al firmei Stage Expert, in timp ce Sfinx Experience a ramas in activitate pana in prezent.

Interviu cu Dan Andrei Aldea

1. De unde a aparut pasiunea ta pentru rock stiind ca ai avut o educatie "clasica" ?

Hm... Amintiri din copilarie de Ion Creanga: nu stiu altii cum sînt, dar eu eram copil, la Scoala de muzica, studiam vioara cu voiosie si credeam orbeste ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început sa-mi pun întrebari mai serioase despre muzica; întrebarea cea mai grava era daca muzica simfonica este viabila sau nu; daca reflecta ea viata, asa cum o vad eu în jur, sau este ceva ce apartine trecutului. Asa am auzit ca mai exista în jur si alte feluri de muzica, muzica rock fiind prima care se oferea comparatiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles si Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat pentru prima data cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cascata si am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodata, asta este muzica mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecventa logica a acelei decizii. Evident, astazi gîndesc cu totul altfel, dar ce sa fac? Naiva sau nu, a fost decizia mea si trebuie sa ma împac cu ea.

2. Nu ti-a fost frica de exmatriculare, stiind ca multi dintre conservatoristii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil sa-mi pun asemenea probleme. De fapt, am si fost exmatriculat o data, dar asta s-a întîmplat din vina mea si nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx si m-am hotarît, daca tot sînt într-un asemenea grup, sa învat sa cînt la ghitara de-adevaratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastra de repetitie, n-am mai dat pe acasa si nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam si tot timpul studiam la ghitara. Zi si noapte. Evident, dupa cîteva luni de absenta, m-au zburat afara din Conservator si am revenit dupa un an - dar între timp, cîntam la ghitara de-adevaratelea

3. Care au fost primele trupe românesti pe care le-ai "descoperit" si cum ti s-au parut la o prima auditie?

Prima trupa româneasca pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu stiu în ce masura era interesanta muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitara era cu siguranta foarte interesant. Chiar si azi îl consider interesant. Urmatoarea trupa pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 si am ramas un fan al lor pîna la desfiintarea grupului.

4. Bibi Ionescu declara cândva ca ai învatat ghitara în doar sase luni. Este adevarat?

Nu. Am învatat ghitara în doua saptamîni, prin corespondenta Hm... problema nu se pune asa simplu. Nu uita ca eu veneam de la Scoala de muzica, deci aveam o cu totul alta baza de plecare decît cineva care pleaca de la zero. E ca limbile straine: cu cît vorbesti mai multe, pe urmatoarea o înveti tot mai usor. Ceea ce însemnau sase luni pentru mine, nu era acelasi lucru cu ceea ce însemnau sase luni pentru cineva cu totul strain de meserie. Mai e adevarat si faptul ca am din nastere un anumit IQ - nu prea scazut - care de obicei ajuta si el în asemenea ocazii. Si mai depinde ce întelege fiecare prin "a învata". Daca e sa fiu cinstit, înca mai învat ghitara si acum; si sper sa n-o învat vreodata complet

5. Ce au însemnat pentru tine "experientele" Dacicus, Memphis si Carabus?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenta. Ele m-au format uman. Cu multi dintre fostii mei colegi din aceste trupe sînt si acum prieten, dupa atîtia ani. Cînd am intrat la Dacicus, stiam doua acorduri, Mi major si La major - si nu aveam o ghitara proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forta" de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitara al celebrului Alecu Radulescu, si dus într-un studio de imprimare, dupa principiul "dar o sa fac eu fata, nea Micule?"-"Ai de ales: sau faci fata, sau te zbor afara". N-am avut prea mult de ales, a trebuit sa fac fata. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele "experiente" au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sa-mi dea vreo lectie de ghitara, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Asa erau oamenii pe vremea mea.

6. Ce "scule" foloseai la vremea respectiva si cum au evoluat ele în timp?

Foloseam scule foarte proaste, si ele au evoluat în timp devenind mai bune Eu eram un copil foarte sarac. Foarte, foarte sarac. Prima mea - absolut a mea - ghitara mi-am facut-o cu mîna mea - evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început sa avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toti ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajati sa cîntam la un party la Ambasada USA - si cînd a venit momentul discutiilor financiare, i-am spus jenati ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sa ne ajute sa ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o luna, aveam în mîna un loudspeaker JBL, nou-nout si stralucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toata trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Asa erau timpurile pe vremea mea.

7. Cum ai gasit Sfinx-ul atât la primul, cât si la cel de-al doilea "contact" cu el?

Hm... n-am lipsit din Sfinx decît o scurta perioada, deci n-am avut cum sa-i gasesc schimbati prea tare.

8. Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa renunti la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasa si a fost facuta din motive artistice. Îmi cautam propria identitate. La acel moment credeam ca în muzica rock exista un anume adevar si o anume viata, pe care nu le mai gaseam - sau credeam ca nu le mai gasesc - în muzica simfonica. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci asa credeam.

9. Care dintre muzicienii afirmati în rock-ul românesc în anii '60 - '70 te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În Bucuresti, toti eram de fapt o "gasca", ne cunosteam, unii eram colegi - asa ca nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic si eram martor la nasterea ideilor lor, cum si ei erau martori la nasterea ideilor mele. Învatam unii de la altii. Era ceva obisnuit sa treci pe la prieteni pe la repetitie, ca sa dai buna ziua si sa mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte orase, cu siguranta am fost impresionat de Ovidiu Lipan si de grupul Chromatic din Cluj.

10. Consideri ca în alte conditii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe sanse de afirmare pe plan international?

Nu. Dar nu va faceti sînge rau despre asta. A fi "afirmat pe plan international" nu e nici pe departe o chestie asa importanta. Si daca e sa fac o prezicere: daca vreodata o trupa româneasca se va "afirma pe plan international", asta nu se va întîmpla deoarece ei cînta extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.

11. Cu ce impresii ai ramas de la primele doua editii ale festivalului Club A?

Primul festival nu l-am vazut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme a fost uluitor. Sa fii împreuna cu toate celelalte formatii era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finala am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sarit pe scena si mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Chromatic, eram "urechea din sala": le faceam semne din sala cum sa corecteze sunetul. Asa functionau lucrurile între noi pe vremea aceea

12. Cum s-au nascut "Languir me fais", "Sir de cocori" si "Blues absurd"?

Cum s-a nascut "Languir" n-am de unde sa stiu, ca n-am fost acolo cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte... nu prea e nimic interesant de povestit. Asa faceam noi muzica. Ce vrei, "mistocari de Bucuresti". Nu voiam s-o facem asa, asa iesea ea. De altfel, nu cred ca daca omul vrea - sau îsi face planuri - sa faca muzica într-un anumit fel, va iesi ceva mai bun. Muzica se naste "în stomac", nu în creier. Creierul doar educa stomacul. Despre "Blues absurd" am o amintire foarte frumoasa, hai s-o povestesc. Piesa era în asa fel construita, ca în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe si facea un lung solo de pian. Acum între noi, ca Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cînta la pian... cum sa-l calific?... foarte personal, destructiv si spectaculos. Banuiesc ca nici el însusi nu prea întelegea ce cînta, dar asta nu dauna lucrurilor. Dupa un solo de pian cîntat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist sa se aseze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participam, cîntam printre altele si "Blues absurd", Marian face solo-ul sau, luam premiile de rigoare - si dupa festival primesc un telefon de la Oschanitzki - mare onoare - care ma invita sa luam masa împreuna la restaurantul Berlin. Oschanitzki fusese membru în juriul festivalului si pe vremea aceea era considerat "eminenta cenusie", "ultima instanta" etc. Muzicianul prin excelenta. Tremurînd de emotie, ma prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o seara minunata, vorbim despre muzica, gentlemanul ne lauda piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) - iar la despartire, ma trage spre el si-mi sopteste la ureche, "sa n-auda nimenea": "Psst, si te rog fa-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lasa pe omul sa se aseze la pian, ca e o jignire pentru muzica!" Da... asa cînta Marian la pian... pîna si Oschanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el )))

13. Exista o competitie reala între trupele acelor timpuri sau erati prieteni si va stimati reciproc?

Cum vedeau celelalte trupe problema, nu stiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. Si ne stimam reciproc. Competitia nu excludea prietenia.

14. Ce-i determina pe unii muzicieni sa aleaga "calea barurilor sau a spectacolelor de revista", iar pe altii sa "lupte" cu numeroasele sicane ale autoritatilor?

Pe ambele grupe: foamea.

15. A propos de "sicane", când te-ai izbit pentru prima data de o "talpa" pusa de autoritati si în ce-a constat ea?

Mai bine sa povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat sa cîntam la Sala Palatului, într-un "concert de împaciuire", trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetitia de sunet, cînd ne-au vazut cum ducem pe scena niste mastodonti de boxe. Imediat a venit un gentleman de la cultura ca sa ne interzica sa punem boxele proprii: sau scoatem afara boxele alea mari si periculoase, sau nu mai cîntam. Nici o problema pentru noi, ce-am avut si ce-am pierdut: "Sandu! afara cu boxele! si cu noi tot afara, ca uite, nu mai cîntam!" "Foarte bine, nu cîntati!" a zis amenintator omul de la comitet; dar între timp, i-a soptit cineva la ureche ca treaba nu e asa simpla; daca nu cînta Sfinx, nu se stie cum va reactiona publicul care, în mare masura, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam si fulgeram împrejur, "ce, vine un bou de la cultura sa... lasa-ma domne, ce te bagi? nu te-am facut bou, desi esti! vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!" - si toate astea în public, sub ochii uimiti ai Orchestrei Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobisnuit - si care ne încurajau pe tacute. Mai cu cearta, mai fara cearta, omul a gasit o metoda sa ne faca sa nu plecam, dar totusi sa-si salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie sa punem boxele noastre, dar cu conditia "dar nu tare, stiti! uite, pe fotoliul acela va sta tovarasa Gîdea, si daca e tare se supara! Vreti sa se supere tovarasa Gîdea, ministrul Culturii?" "Nuuuu, cum o sa vrem asta? promitem ca va fi încet! ca un cîntec de leagan!"....dar omul nu observa cum între timp Sandu deja masura unghiurile cu metrul si întorcea cele doua movile uriase de boxe în asa fel încît sunetul plecat din ele sa se încruciseze exact pe acel fotoliu, unde seara era asteptata tovarasa) Ei bine, vine seara, apare tovarasa, începe concertul, vine rîndul nostru... Prima piesa a noastra era "Din nou acasa", care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care si el începe tiptil-tiptil - de, sa n-o suparam pe tovarasa! - dar creste... creste... CRESTE... apare al doilea synthesizer... CREEESSSTEEE (între timp, la consola de mixaj Sandu nu mai prididea sa creasca si el volumul) ...si totul se termina cu o explozie uriasa, apocaliptica. Noi aveam în boxe niste becuri de protectie, care erau "ultima siguranta" - cînd era distructiv de tare, se ardeau ele întîi, ca sa nu se arda difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumatate din boxe, asa tare a fost. Mare noroc a avut tovarasa cu viata dînsei sexuala saraca; caci daca nu, avea acolo pe loc o nastere prematura. În orice caz, a tras o sperietura zdravana, a parasit furibunda sala si a dat ordin ca "aceasta formatie Sfinx sa fie stearsa din viata muzicala româneasca". Fratilor, cînd dadea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, caci era prietena "celeilalte tovarase". În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a soptit ca Sile Dinicu si Laurentiu Profeta au amenintat cu demisiile daca ni se întîmpla noua ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au facut a fost extraordinar) - si uite asa, astazi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar n-a lipsit mult.

16. Ce însemna pentru voi cenzura? Va determina sa cautati "mesaje" încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?

Cenzura era omniprezenta. Orice spectacol era mai întîi "vizionat" de tovarasii. "Cînd începeti turneul, Nae?" "Poimîine avem Vizionarea" La un spectacol de teatru trebuia sa ai grija ca eroul pozitiv sa intre si sa iasa din scena printr-o anumita parte, caci partea cealalta te-ar fi dus cu gîndul la "pleaca pe la vest" sau cam asa ceva. Era ridicol. La "Lumina lina" i-a deranjat versul "Trei oameni vor veni sa-l vada" - ca de, "trei" e mistic, tovarasi. Ne-au impus modificarea absurda "MULTI oameni vor veni sa-l vada" - ceea ce era atît de stupid, ca am acceptat pe data. "Cîntecul blazatului" a devenit "Fiii soarelui". Dar cea mai stupida întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de început exista un grup numit "Entuziastii" care la un moment dat voiau si ei sa scoata un disc mic; pentru asta compusesera un cîntecel nostim si inofensiv, despre tineret si muzica: "la-la-la etc, muzica cu orice pret" - sau asa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Baietii au fost chemati la interogatoriu. Nu cacofonia "...ca cu..."deranja partidul. Alta era problema. "Ia spuneti, tovarasi, cum vine asta? Cum adica "muzica cu orice pret"? CHIAR CU PRETUL TRADARII PATRIEI SOCIALISTE????"

17. Se vorbeste despre o lista, elaborata de autoritatile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Este adevarata aceasta lista, si daca da, cam care erau cuvintele interzise?

Eu n-am vazut o asemenea lista, dar desigur, nu aveai voie sa pronunti cuvîntul "cenzura", de exemplu Nici macar cuvîntul "rock", sau "folk" nu erau prea iubite. De ce crezi ca a inventat Paunescu termenul "muzica tînara"?

18. Crezi ca existau anumite personaje care prin pozitia pe care-au avut-o au facut mult rau rock-ului românesc? Poti numi câteva?

Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau niste fete cenusii si uitam numele lor o clipa dupa ce terminam conversatia cu ei. De altfel, toti se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi traditii culturale.

19. Au existat infiltrari ale trupelor rock cu "tovarasei cu ochi albastri"?

Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea sa-l suport ani de-a rîndul, în grupul Sfinx.

? Daca da, numeste-mi, daca vrei, câtiva sau eventual explica-mi cam care era rolul lor.

Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu stiu. De pilda, a avut rolul sa ma urmareasca pîna la frontiera germana ca sa ma prinda sa nu fug. Cu doua masini au gonit dupa mine. Cred ca omul avea si un grad - în orice caz, mi s-a povestit ca o saptamîna înaintea revolutiei din România, individul a pariat cu niste gentlemen: a spus ca "va fi o revolutie, care va începe pe data cutare si se va termina pe data cutare" - si a cîstigat pariul. Nu cred ca orice ciripitor de duzina ar fi avut acces la asemenea informatii. Precis individul avea un grad sau era mafiot de cercuri înalte.

20. Consideri ca ar folosi la ceva "demascarea" asa de târzie a acestora?

Da. Ar fi ridicol sa stim adevarul despre ei si totusi sa nu-i demascam. Prea ar fi viata nedreapta.

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele "experimentale", "Duhul aurului" si colaborarea cu Teatrul "Bulandra"?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai si deschidea gura. Iar despre perioada de la "Bulandra" - a fost o mare scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-a avut pe Liviu Ciulei - cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în aceeasi încapere - ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis... sa-i mai numesc?... ca parteneri de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata mea.

22. Cautai "forme" noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat de ideea de "opera rock" care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam . Totul se nastea. Cum am mai spus, nu cred ca daca "intentionezi" sa creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): "Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori împotriva vointei lui". Adînci cuvinte - cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul "Olias of Sunhillow" al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine "Olias" este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare" a rock-ului românesc din perioada post "beat" si pâna la explozia "hard"?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte.

25. Care este povestea celebrei "scânduri muzicale" si a lui "bibi sinthesizer"?

"Scîndura" poate fi auzita pe "Zalmoxe", în piesa "Pestera". Era scîndura de calcat rufe a sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu talent:-) - iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi "de simpatie", care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu camasa necalcata, uite, acum stie de ce.
"Bib-synthesizer" a fost o porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. "Ce, ei au Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!" . Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat. Eu eram doar "omul de Hei-Rup!"..."Hai Bibane, baga mare! Bravo, asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba ei primii?" La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra, sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata pe spate. Ce reprezenta acest "numar": o simpla demonstratie de virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un "mistocar de Bucuresti". Ce protest, vere? Cum a zis si Seneca: "Qui protest" ... pentru cei mai criticarzi: de fapt este "Qui prodest" - dar semnul "" se cheama "emote" si înseamna bascalie. De fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari "belgiene" ale Sfinx-ului din perioada 1974 - '82: simple "suse" sau uneori erau si concerte sau turnee serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, "susa" de la Charleroi, ca sa-ti deschid si tie apetitul pentru asemenea "suse". Sase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza - cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea "suse". Din acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi "evenimentele" din "viata" Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. "Lume alba" a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de "Zalmoxe". Care au fost "culisele" celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese cum vrei. La "Zalmoxe" îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic... "Cine stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?". Aveau si oamenii dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat "Zalmoxe" pe scena vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau "pupilele" UTC-ului) dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri "pe bune"!

N-am nici cea mai vaga idee.

31. Cum ar fi aratat discografia Sfinx în conditii normale?

Cred ca exact cum arata acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu Ceausescu a fost principala frîna. Daca am cîntat prost la ghitara pe "Lume alba", nu Ceausescu m-a împiedicat sa cînt mai bine. Si în fond, pe Ceausescu nici nu l-am întîlnit vreodata. Ceausescu avea alte probleme: sa stavileasca ovatiile, "oh, cîta fericire ca existi, OmCuTreiTesticole!", si sa refuze atîtea titluri de "doctor menoris pausa" ce i se ofereau nevestei sale de diverse universitati din republici bananiere, cu toate ca ea le merita cu prisosinta. L-au împuscat, au venit Noii! - dornici sa se îmbuibe si ei ca el, daca se poate, repede! în doi-trei ani! Cînta cineva mai bine la ghitara acum? Hai sa ne raspundem cu totii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

32. Cum consideri activitatea Cenaclului "Flacara", tinând cont de faptul ca erai unul dintre putinii muzicieni agreati de Paunescu, care ti-a respectat întotdeauna valoarea?

Cu Paunescu am avut si eu anii mei de cearta, ca toata lumea, cînd nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai stiu. Aud vesti zvapaiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta lume. Faceau coada în fata la Casa Scînteii, doar sa-l vada o clipa iesind din cladire pîna la masina. Aceiasi oameni îl înjura astazi. N-am ce zice. Pentru mine, care ma recunosc un afon la poezie, Paunescu ramîne în orice caz unul din marii poeti români. Topul meu personal - înca o data ma scuz, nu sînt priceput la poezie! - este Arghezi - Anton Pann - Paunescu - Radu Gyr - Restul Lumii. Doar o mare scadere avea Paunescu pe vremea mea, pe care generatiile ce vin nu i-o vor ierta: era un anti-talent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu stiai nimic la ping-pong.

33. Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): "Noi nu ne temem/ Zece arici înamorati", în care parodiai pe fata Cântarea României, cenaclurile si alti pupincuristi ai vremii. Care era "cheia" pieselor respective si cum de au scapat vigilentei cenzorilor?

Ce-i aia "pupincurist"? ... Hm... poveste lunga. "Noi nu ne temem" este o parodie geniala de Marin Sorescu. Am folosit-o - si nu foarte rau - în scopurile mele perfide. Am cautat sa recreez, muzical, parodia din text: ostasi, muncitori, tarani îsi dau mîna în lupta glorioasa contra omizilor ce vor sa distruga "ale noastre mere si ale noastre pere!", folosind "chimice substante". Am introdus tot ce se putea introduce subtil - ca de pilda, greseli de accent, "omizi, voi ulTIMI..."cu accentul pe "-timi" - asta era sarmana mea replica la noul Imn al României, unde accentele gresite abundau: "în lupTA biruitor" sau "vrajmaSII-n lupta-i zdrobim" etc. Ceea ce am introdus intentionat fara subtilitate, au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: "Sa ne distruga nu-s sperante!" sau "Noi sîntem multe ca un roi!". Acele doua pasaje le-am realizat muzical folosind doua citate - nota de nota - din "compozitiile" unui individ numit Petre Magdin. Nici ca se putea mai buna alegere decît Magdin pentru rolul omizilor. Ca o manusa. Bucatica rupta.
Poezia "Zece arici înamorati" este scrisa de Horia Zilieru si am gasit-o în revista Urzica. Dupa ce am rîs în hohote ore în sir citind-o, am decis sa fac un cîntec pe ea. Geniala poezie. Peste cîtva timp, la Iasi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru si s-a prezentat, "ce mare cinste a fost pentru el ca i-am luat poezia etc." - iar eu nu mai stiam cum sa-i explic ca de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om.
Cum a trecut de cenzura? Multumita redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Si la Electrecord exista o "vizionare", unde se ascultau si se aprobau (sau nu) noile productii discografice - iar Iulia a aranjat lucrurile în asa fel încît cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, caci brusc sunau tot timpul telefoanele, cineva intra cu vreo problema foarte urgenta si importanta, care cerea sa fie rezolvata NEAPARAT chiar acum! - asa ca dupa terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzura a fost "asta e muzica folk?" "Da!"- a raspuns cu impertinenta Iulia. "Bun" - au zis cenzorii. Asa a trecut de cenzura acest disc. La aparitia pe piata... acolo n-a mai fost Iulia sa protejeze. A doua zi discul a fost retras. Au venit niste gentlemen în magazine, au aratat legitimatiile si au ridicat tot stocul. Cine a apucat sa-l cumpere, îl are.

34. Desi ai avut numeroase "iesiri", totusi "fuga" ta în Germania a parut multora total nepregatita si neasteptata. Care este motivul real care te-a determinat sa iei aceasta decizie si care este povestea acestui eveniment?

Hm... crezi ca daca se întîmpla "la momentul asteptat" mai avea succes? Cred ca ar fi mult mai normal sa ma întrebi "care NU au fost motivele?" - poate ca as gasi vreo doua: n-am fugit ca sa pescuiesc si n-am fugit pentru ca ma rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit... "You name it, I had it". Sa încep sa le însir aici, n-ar ajunge toata cartea ta. Dar la urma urmei, cred ca pot spune urmatoarele, pe care te rog sa le citesti atent, caci nu le-am spus pîna acum si nici nu le voi repeta vreodata. Long post ahead.
Acei care ma cunosc stiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am cautat vreodata sa ma pun în centrul atentiei si nu cred despre mine ca as fi buricul Pamîntului. Scanda lumea în sala "Aldea, Aldea"? Eu raspundeam "Multumim!" Dar tragînd o linie si adunînd: daca ma gîndesc bine, unul ca mine nu se naste într-o tara chiar asa, zilnic si pe toate drumurile. Si înaintea mea au existat ghitaristi foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Radulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tica Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Niste giganti; am avut ce învata de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred ca vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toata modestia: întreaba-i pe ei însisi; nea Sandu mai traieste. Eu cred ca, vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevar.
În timpul existentei mele în România, din nou nu cred ca sînt mari dubii. Sa mai adaugam la socoteala vreo zece ani. Ce s-a întîmplat dupa plecarea mea? De atunci au trecut douazeci de ani. Au explodat o pleiada de ghitaristi foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu - ambii, ghitaristi de mare clasa. Mai sînt si altii, multi si buni. Dar, din nou, cu toata modestia: nici în aceasta perioada nu cred ca vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei însisi pot fi întrebati; stiu cu siguranta ce vor raspunde.
Adevarul e ca n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu si al parintilor mei, care mi-au dat niste calitati; a fost meritul profesorilor mei, care m-au învatat; a fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreuna, aproape un secol. De ce, de ne-ce... fapt este ca în aproape un secol, unul ca mine nu s-a nascut în România.
Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis sa plec, am pus toate astea în balanta: si patriotismul, si dragostea de glie, si datoria fata de tineret, si prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se stia daca mai apuc sa mai primesc viza vreodata. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisa, de mult nu-mi mai dadeam nici buna ziua cu ei - si era de asteptat ca informatorul grupului sa se razbune pe mine într-un fel; doar îsi vedea disparînd vaca de muls. Am hotarît ca, oricum o dai si oricum o sucesti, o doza de fair-play trebuie sa existe în viata. Te rog si pe tine, Nelu, si pe eventualii cititori, sa-ti raspunzi (sa-si raspunda) cît de onest se poate: S-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naste o data la un secol? Ce sa fi ales: sa ma întorc, sa nu mai pot iesi vreodata nici în Bulgaria? Sa fiu din nou prada fiecaruia care vrea sa profite de pe urma mea? Sa ma las din nou insultat de nulitati ca Magdin? Sa-mi spuna fiecare idiot de la cultura ce sa fac si ce sa nu fac? Sa astept viitoarea perchezitie la mine acasa, cînd gentlemen în jeep-uri militare vin, spun ca ar cauta aur, dar de fapt ridica cel mai mic petic de hîrtie scrisa? (stii cum veneau? ca vulturii, deodata la toate casele noastre, la casa parintilor mei, pîna si la casa bunicii - ceea ce a dus, în ultima instanta, la moartea parintilor mei)... Sa vad înca o data cum Maria pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasa zile întregi cu copilul mort în ea, ca trebuie sa vina comisia sa constate ca n-a fost un avort provocat - ba mai fac si haz de lacrimile ei?
O doza de fair-play trebuie sa existe în viata, iar viata nu e nelimitata. Cel putin viata mea. S-a comportat România fair cu mine? Eu am decis ca, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; si ca am de ales daca accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu - si a cititorilor: decideti daca am avut dreptate.
Ei bine: unei tari, care trateaza un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play sa-i spun - cu toata modestia, cu toata dragostea de glie si respectul pentru trecutul stramosesc: "Stimata tara! Poftim de asteapta secolul urmator, si cînd se va naste din nou unul ca mine, trateaza-l mai fair. Daca nu, asteapta urmatorul secol; un secol trece repede. Poate pentru o tara ca România, unul ca mine nici nu e important - si atunci, de ce toata discutia? Sa ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic si neînsemnat aici, si sa ne ignoram reciproc. Asa cred eu ca e fair.

35. Cum s-a simtit "fragilul" Aldea într-o lume care-i era cu totul straina?

Foarte bine. Imnul acestei lumi straine este bun, ca l-a compus papa Haydn. Nu e o copie de "La Marseillaise". Nu are greseli gramaticale, ca "Trei culori" - caci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeste în fiecare propozitie de "vrajmasii zdrobiti în lupta", ci de "unitate, dreptate, libertate" si de "fapte nobile".
Oamenii din aceasta lume straina sînt si ei altfel. Scopul lor în viata nu e sa-l fraiereasca pe Aldea. Nici sa "i-o traga", sa-i "dea m---" - cum se spune în new romanian. De douazeci de ani, nimeni nu m-a pacalit cu un pfennig. De fiecare data se întîmpla acelasi scenariu: livrez munca, sînt întrebat "cît primesc" - orice suma spun, primesc dublul ei cu multumiri. În douazeci de ani, un singur om îmi datoreaza bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, ca e persoana cunoscuta SI E ROMÂN. Sorry.
Prieteni? Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sari în foc pentru mine si eu pentru ei.
Respect din partea mediului? Si aici, o data pe luna, primesc un alt disc pe care mi se dedica vreo melodie. De fiecare data cînd apar într-un studio, se descretesc fruntile.
Sa continuu? Are sens? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de munca, mi-au iesit din mîini mai multe LP-uri decît ÎN TOATA CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil... cred ca am fost suficient de clar.

36. Ce anume te-a împiedicat sa cânti rock în Germania sau eventual într-o alta tara?

Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit sa cînt rock? Mie nu-mi place Bill Halley, nici Pelvis. Eu sînt - sau încerc sa fiu - un muzician, nu un rocker. Am facut si eu multe compromisuri. Am cîntat pîna si rock, de ce nu. Dar nu "pentru totdeauna".

37. Dintre numeroasele productii care au trecut prin studioul tau, si implicit prin "mâinile" tale, de care esti cel mai mândru considerând ca te reprezinta din punct de vedere muzical?

Hm... greu. La fiecare productie încerc sa dau tot ce pot. De asta plateste clientul. Dar cred ca cel mai drag îmi e quadruplul CD "Goethes Faust", la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum sa nu-mi fie drag dupa atîta munca?

38. Te-ai gândit vreodata la un proiect Aldea 100%?

Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material si prietenii ma preseaza tot mai tare sa scot ceva.

39. Nu crezi ca Sfinx-ul, dupa plecarea ta, îsi încheiase "misiunea" si trebuia autodizolvat sau consideri ca mai avea ceva de transmis?

N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

40. Ai avut posibilitatea sa mai asculti câte ceva din productia ceva mai recenta din muzica rock româneasca. Cu ce impresie ai ramas?
N-am avut prea multa posibilitate. Am ascultat o caseta cu Holograf, foarte buna..., ceva Sarmalele Reci si cam atît. Dar n-am avut ocazia sa ascult nimic altceva - cu exceptia cîtorva lucrari extraordinare ale lui Adrian Enescu, sau Pasarea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis si Andries mi-au trimis discurile lor; dar asta nu e muzica rock

41. Te-ai aflat printre putinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în tara, chiar una pur turistica. De ce? Evitarea "umbrelor trecutului", lipsa de timp sau pur si simplu "din scârba"?

Cred ca am raspuns deja la aceasta întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar cînd am plecat, am plecat "de tot". Definitiv. Am plecat stiind ca nu ma voi întoarce vreodata. Asa va ramîne. Nu am de ce sa vin în România. De fapt, România, cea pe care-o stiu eu, nici nu mai exista. România mea o port în suflet si nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? "De ce nu strigi si mata "ura!" ca toti ceilalti, mosule?" "Ura o purtam în suflet, tinere!"

42. Cum caracterizezi concertele si colaborarile tale cu Gheorghe Zamfir, când se vorbea si despre un posibil turneu în România si cea cu Monteoru?
Te consideri apropiat spiritual si muzical de fenomenul "world music" sau "new age"?

Am participat la niste concerte cu Gheorghe Zamfir si G. Angelescu-Monteoru, la Viena si München. Pentru mine, Zamfir este si ramîne un mare artist. Cît despre new age, nu, nu ma consider apropiat. Eu sînt "old age".

43. Si totusi, pe când "Din nou acasa"?

Raspunsul e dat.

Am dat pe un alt forum de o provocare interesanta :

E o dilema ??

""La noi in tara printre putinii care stiau inainte de 80 sa manuiasca moogsynthesizerul se numara Dan Andrei Aldea, care astfel a conferit muzicii Sfinx sonoritati mai "intelectuale" fiind mereu peste Phoenix in acea perioada, acestia din urma promovand un rock cu influente folclorice, mai pentru gusturile maselor populare!
Acum manusa fiind aruncata, astept un val de reactii la adresa faptului ca am detronat phoenix-ul de pe piedestal in favoarea mult mai rafinatilor Sfinx. ""

Interesanta provocare !!

Ce ziceti?

nu stiu ce sa zic. daca ar fi sa compar operele de capatai al celor 2 trupe (Cantafabule/Zamolxe) cred ca merg pe mana lui Covaci and company. Phoenix imi dau impresia de o activitate mai intensa, pe de alta parte sunt si sonoritati mai "intelectuale" despre care vb ce apartin Sfincsilor. oricum muzica celor 2 trupe cred ca este deja istorie, sonoritati de care azi ducem lipsa.

RoMarillos a scris:

Am dat pe un alt forum de o provocare interesanta :

E o dilema ??

""La noi in tara printre putinii care stiau inainte de 80 sa manuiasca moogsynthesizerul se numara Dan Andrei Aldea, care astfel a conferit muzicii Sfinx sonoritati mai "intelectuale" fiind mereu peste Phoenix in acea perioada, acestia din urma promovand un rock cu influente folclorice, mai pentru gusturile maselor populare!
Acum manusa fiind aruncata, astept un val de reactii la adresa faptului ca am detronat phoenix-ul de pe piedestal in favoarea mult mai rafinatilor Sfinx. ""

Interesanta provocare !!

Ce ziceti?

Greu de comparat.

Eu personal am un ceva in plus pentru Dan Andrei Aldea si pentru exceptionalul album Zalmoxe.

Dan Andrei aldea a scris:

...întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul "Olias of Sunhillow" al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine "Olias" este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

Pentru cei ce doresc integral albumul "Olias of Sunhillow" (un album greu de gasit), al lui Jon Anderson, il pot oferi in format mp3 pe o cale pe care o putem stabili.

intr-adevar, am gasit puncte comune la Olias Of Sunhillow cu Zalmoxe. pe Anderson il urmarisem cu Yes, cu Vangelis, m-au incantat si colaborarile cu Kitaro, King Crimson, Rick Wakeman si Mike Oldfield, dar solo urmeaza

trupa imi place. i-am ascultat si cei din fam si prieteni ii cunosc. Baieti de treaba.

Olias of Sunhillow

Am primit un colet cu 4 CD-uri vinerea trecuta. Printre ele “Olias…”. Las acasa Led Zepp IV iar pe celelalte le pun in bagaj si merg la tara. Pe drum, in masina, ascult Shadow Gallery, de pe un CD ce se afla in player.

Spre seara ma loveste cheful de o muzica. Scot marfa proaspata si pun “Olias…”. Pe la piesa 3 il scot din player si il inlocuiesc cu “In Absentia”. Undeva, pe la piesa 4 sau 5, nu mai rezist si dau eject. Pana la urma mi-am potolit neuronii cu un Santana/McLaughlin.

Asta a fost prima mea experienta cu albumul pe care Aldea il declara cel mai mare scos vreodata pe aceasta planeta.
Sambata am reusit sa-l ascult integral. Avand un weekend mai lejer, l-am rulat de mai multe ori. Nu m-a impresionat. Nu am vazut… scanteia.

Azi, dupa cateva zile de pauza, l-am reascultat. Si a sunat altfel, mai bine. Muzica aceia de pe albumele solo ale lui Anderson, linistita, curata, fara abstractiunile discurilor Yes. Si a inceput sa-mi placa.

Este un album de care trebuie sa te apropii incet, cu grija.
Asa a trebuit sa fac si cu albumele Genesis din perioada Gabriel, albume pe care le-am ascultat relativ tarziu. Pentru cineva care a ascultat destul de mult progresiv, la inceput ele par plate, usoare, dar daca ai rabdare vei descoperi comoara.

Despre Aldea ...alta data.

nasti, poti sa imi faci te rog o trimitere la sursele de unde ai luat materialele (biografia si interviul)? Mai ai si alte materiale? Sunt foarte interesat. Multumesc anticipat.

Dan Andrei Aldea

Nu il inteleg.

In primul rand nu ii inteleg refuzul de a se intoarce in tara. Spune el ceva in interviu, au suferit el si sotia sa, s-a simtit calcat in picioare de unii oameni mici, dar o tara nu se identifica cu o minoritate. O tara este altceva. Si cei din Phoenix au ramas uimiti de primirea facuta si de faptul ca sunt foarte bine cunoscuti de publicul tinar. Sunt convins ca Aldea ar avea aceeasi surpriza. Pacat.

In al doilea rand ii reprosez ca a inregistrat mult, mult, mult, mult prea putin pentru ce spune el ca a avut de oferit. Sa spunem ca, inainte, nu a putut sa o faca din cauza cenzurii. Dar dupa? Dar acum? Uitati-va la englezi. In ultimul timp scot la iveala tot felul de inregistrari BBC (radio sau TV), pe care le redau publicului. Se reunesc formatii vechi, nu doar pentru concerte aniversare ci chiar si pentru noi inregistrari. Daca Aldea nu poate face asa ceva acolo unde este atunci de ce nu vine sa o faca in Romania? Sunt convins ca ar gasi multi entuziasti. Se spune ca foarte multe inregistrari ale sale s-au pierdut, ba chiar “Zalmoxe” este diferit fata de ce ar fi vrut el sa fie. Este un moment bun pentru a le reface. Muzica este in capul compozitorului, si nu cred ca a pierdut-o.

Poate ca se gandeste ca lipseste spiritul de atunci si decat fara el, mai bine deloc.
Dincolo de toate, el stie mai bine cum e, si decizia lui trebuie respectata. Nu l-am judecat, doar am exprimat o parere.

Cu ce se mai ocupa Aldea
http://www.dan-aldea.de/aldea-productions.html

ATENTIE
Functioneaza doar cu IE.

Pregatesc pe candva un blog cu Sfinx, am gasit niste piese live din perioada clasica absolut superbe. Accentul va fi pe Aldea ca vocal, mie parandu-mi-se ca si aici si-a lasat amprenta sa unica (si fiind, iarasi, cel mai bun roman pe felie). Am o "Lume Alba" live in care partea vocala e incredibila, ceva macar la nivelul lui Lake de pe In the Wake of Poseidon...

Ce mi se pare interesant e cum difera opiniile despre Albumul Albastru. Piotr l-a notat pe ProgArchives cu maximum (admitand pe undeva pacatul de ai placea albumele pop ale trupelor prog), iar eu cu minimum. Alte opinii?

eu am facut pacatul de a puncta dpdv al romanului ingust la minte

nasti a scris:

Pentru cei ce doresc integral albumul "Olias of Sunhillow" (un album greu de gasit), al lui Jon Anderson, il pot oferi in format mp3 pe o cale pe care o putem stabili.

Eu il caut de mult.... Putem aranja o cale sa il am si eu?

SFINX — Lume Albă
Review by Sachis (Bulgar Costica Gabriel)

4 stars Excellent start for a band from Romania! My father bought the vinyl when I was a little kid. It was my first contact with a progressive band ever! Dan Andrei Aldea, also called The orchestra-man, the frontman and the main composer really introduced the concept of progressive music in the band. We've got a splendid intro called Rasarit (translated Sunrise), than the album begins with the track Calatorul si copacul which is a little modest, but what follows is really and truerly progressive. Secolul Vitezei (Speed Century) and the excellent instrumental track Sinteze (Synthesis): remarkable is here the Moog sounds who are very clear and the drum section. Corneliu Bibi-Ionescu plays on Bib-synthesiser, designed by himself. Lume Alba (White World) is an excellent instrumental-electronic track very similar to anything from T.Dream. Muntele (The Mountain) is another great track, showing a band who really put the steps forward. There is speed in rhythms, harmony, great lyrics.... The album ends with Om bun (Kind Man), showing another face of the band. The flute and the voice of Aldea show a balladesque tone similar to some Camel compositions. Recommended for any progressive music lover!


cine-i tipul? hai sa-l invitam.

Maestre Ric, pe cand o recenzie la Zalmoxe?

Pe cand o ascult de mai mult de doua ori.

Chiar alaltaieri a fost a doua oara.

Nu-mi fac griji, Cantafabule am ascultat-o pana acum de cel putin 13 ori si tot n-am inspiratie sa-i scriu, desi incep sa tin pasaje din album pederost.

Interviuri:

Cel arhicunoscut, din revista Art&Roll
Interviu aparut pe site-ul Arta Sunetelor
Un drept la replica, pe acelasi site