Bill Bruford

William Scott Bruford, nascut pe 17 mai 1949 in Sevenoaks (Kent-Anglia) este socotit ca fiind bateristul cu cel mai pronuntat simt muzical dintre cei care s-au aflat pe scena prog.

A facut parte din trei dintre trupele legendare ale progresivului: Yes, King Crimson, Genesis (in principal cu primele doua, ajutor pentru a treia intr-un turneu de la finele anilor 70).

A cantat rock progresiv, fusion si jazz.

Nu a facut compromisuri comerciale nici macar in anii 80, neurmand curentul AOR. Proiectul supergrupului U.K. este unul care a pastrat linia valorica foarte sus.

A fost solicitat sa colaboreze cu mari jazzmani: Al di Meola, Patrick Moraz, Jamaaladeen Tacuma.

A fost tobar pe cinci dintre albumele aflate permanent in top 50 al celor mai populare albume de pe PA (“Close to the Edge” si “Fragile” cu Yes, “Red” si “Larks’ Tongues in Aspic” cu King Crimson si “One of a Kind” cu propria trupa).

A parasit grupul Yes dupa 5 albume, intr-un moment in care acesta era intr-o ascensiune fulminanta, pentru un King Crimson mult mai obscur si aflat intr-o framantare continua, tocmai pentru ca era facinat de personalitatea lui Bob Fripp si de muzica pe care acesta o oferea lumii. Credeti ca a facut o greseala? Eu nu.

In the Court of the Percussion King

http://www.allaboutjazz.com/iviews/bbruford.htm

un interviu cu Bill Bruford.

Azi am citit undeva ca Bill Bruford a renuntat la aparitiile publice de la inceputul anului ... varsta...si greaua meserie prin care a trecut (TOBOSAR). Incet-incet trece vremea NOASTRA... dar ramane ceva in urma...PROGUL!
Long Live PROG!

If he were your neighbor you might think that he was a university lecturer or perhaps an architect, but at night, he magically trades skins and becomes the poly-rhythmic percussionist of King Crimson or Earthworks fame. In the music industry, this sort of apparent normalcy is perhaps every bit as heretical as Zappa ever was. Blasphemous, even.

...it is clear that Bruford was first and foremost a jazz drummer who wound up in rock before getting back to his jazz roots. Jazz got his blood pumping. As he says, perhaps he was too jazz for rock and too rock for jazz.

dintr-o prezentare a cartii sale autobiografice, aparuta in primavara.
http://scienceblogs.com/bushwells/2009/05/bill_bruford_the_autobiography.php#more

De ceva vreme sunt (pre)ocupat de piesa Providence de pe discul care apare in avatarul tau unde sectia ritmica Bruford-Wetton face ceva extraordinar!
What was King Crimson in 1973 and 1974 about? In the booklet of the box-set The Great Deceiver, Robert Fripp describes the group as follows: "Between 1973/4 KC had an increasingly loud bass-player of staggering strength and imagination, arguably the finest young English player in his field at the time. The drummer has the temperament of a classical musician who wanted to be a jazzer and worked in rock groups. I'm not sure Bruford/Wetton were a good rhythm-section but they were amazing, busy, exiting, mobile, agile, inventive and terrible to play over"
Daca SHEFU' zice asta...
Si totusi eu cu cine votez...unde trebuia sa postez aici sau la KC!?

îl iubesc pe Bruford dar, ca să păstrez o minimă obiectivitate, consider că ceea ce a făcut pentru rock este monumental iar ceea ce a făcut pentru jazz, neglijabil. Nu mi-a plăcut niciodată Earthworks, poate şi din cauza lui Django sau a orientării către un electronic-fusion.

bibi a scris:

ceea ce a făcut pentru jazz, neglijabil.

Nu-s de acord cu tine. Daca punem la un loc albumele Bill Bruford si Bill Bruford’s Earthworks, atunci eu zic asa: dintre albumele de fusion “One of a Kind” e foarte bun, chiar daca nu cine stie ce inovativ iar “Earthworks” are ceva aparte, o culoare specifica lui (asa imi pare mie), “Feels Good to Me” incepe bine (2-3 piese foarte bune) dar se stinge apoi, iar “Gradually Going Tornado” e ceva mai inconsistent dar ascultabil. Nu le stiu pe celelalte.
Albumele de jazz scoase cu Earthworks nu aduc lucruri noi, dar curg atat de bine si sunt atat de bine facute incat fac parte din jazz-ul care mie imi place aproape in orice moment. Nu sunt nici light, nici exagerat de dificile/experimentale dar suficient de variate. Ma refer la “A Part, and Yet Apart” dar mai ales la “A Sound of Surprise”. “If Summer Had Its Ghosts” (Bruford/Towner) e jazz intr-un registru mai liric, pentru care eu am mai rar dispozitie. Imi place totusi. Nu si live-ul “Random Act of Happiness” (care are si cateva piese bune).

Altfel, fara dubii, cele mai mari realizari ale sale sunt in rock. Trecand peste Yes si King Crimson, Bruford a avut treaba cu aproape toti marii muzicieni din prog. Lasand la o parte diversele albume solo ale amicilor si ale fostilor sai colegi (Chris Squire – excelentul “Fish Out of Water”; Steve Howe; Steve Hackett; Rick Wakeman – celebrul “Six Wives…”, etc) si live-urile cu Genesis, a mai fost cu Pavlov’s Dog (n-am ascultat albumul), a cantat canterbury cu National Health (“Missing Pieces” – foarte bun) dar si post metal cu Gordian Knot (“Emergent” – bunicel dar doar atat - dupa gusturile mele). O remarca speciala pentru cele doua albume Bruford Levin Upper Extremities. Mi-au placut foarte mult: un progresiv/experimental in forta, cu o sectie ritmica formidabila (dintre cele doua, un plus pentru albumul live).

Din multele sale incercari si experimente
http://www.billbruford.com/discog/index.html ,
nu toate au fost reusite, dar aproape fiecare album e altceva. Nu prea ai sentimentul de repetabilitate.

Mda, Bill Bruford cum se numeste si al doilea album al lui din perioada solo One of a kind. Excelent album si muzician