Gărâna - primele două zileO ediție surprinzător de fructoasă, nu atât de promițătoare pe hârtie, dar izbutind să nu dezămăgească nici prin aducerea unor nume mari (putem conveni că au fost patru), nici prin restul artiștilor, jucându-și cea mai riscantă carte cu ziua de sâmbătă, care poate fi sincer numită una mai puțin vizibilă pe radar, mai incertă calitativ. La înălțime din punct de vedere muzical, s-ar putea să așteptăm ceva mai temători vești despre punerea la cale a următoarei ediții – o dă de înțeles însuși Marius Giura, vorbind despre eșecul financiar, a făcut
aluzie la asta și Daniel Vighi în programul festivalului, minunându-se că ”incă se mai poate”, văzând ceva miraculos oglindindu-se în asta.
Ziua diversitățiiPrima zi de festival a reușit să-mi amintească de cum s-a încheiat ediția de anul trecut, sub semnul artiștilor capabili să vină cu viziuni profund diferite asupra jazz-ului modern, un jazz în sine prezent, dar totodată mai discutabil decât de regulă. Bineînțeles că e deja în natura festivalului să prezinte artiști cât se poate de diferiți, însă pentru mine, contrastele au sărit de la o extremă la alta. Folk-jazz sau etno-jazz, urmat de jazz experimental modern, iar în final, ceva volatil bazat ori pe un jazz cu scheme și trucuri, ori pe un
potpourri distractiv, de impact.
Greu s-au mișcat lucrurile, cu o debulosare de program ușor de anticipat. Numărul de spectactori a fost ușor deprimant, artiștii din urmă devenind ghinioniștii părăsiți de mulți, nu protagoniștii privilegiați ai unui epilog de marcă gustat de toți. Povestea
Elinei Duni și a cvartetului ei a fost, din câte am înțeles, cea a celor ajunsi la destinație în ultima secundă.
Pentru acest prim ansamblu, termenii de ”folk-” sau ”etno-jazz”, menționați mai devreme, sunt riscanți, în special al doilea putând să facă trimiteri ciudate. Ori pentru un cvartet clasic și un jazz vocal estetic cu influențe, nu se pune problema. Lirica rămâne singurul motiv convingător, negând născociri proprii și slove contemporane, arătându-se marcat de cântece tradiționale est-europene. A trebuit să aud cântecul Mariei Tănase,
Lume, lume, ca să rămân definitiv impresionat de atenția acordată de Elina Duni versurilor, dicției și stărilor de spirit (fiind totodată momentul ei de maximă înflăcărare, după o prestație altfel mai cumpătată, oricât de emotivă). Dar asta a fost la capăt de concert și la capătul unei colecții bogat-variate de cântece (grecești, bulgare, albaneze, kosovare etc.)
Nu cred că au fost puțini cei încântați de Elina Duni Quartet, pentru că prestația lor a avut părți bune de tot, cu piese stilate, calm redate, fără multe izbucniri. Un grup din spatele meu l-a lăudat neîncetat pe pianistul
Colin Vallon, considerându-l incredibil și de viitor, lucru cu care nu sunt însă de acord. A avut o parte secundă mai bună, încălzit după improvizații și armonii E.S.T.-iste sărăcuțe. Pare posac sau cel puțin concentrat, aplecat mult asupra instrumentului, lăsându-se dominat de atmosferă.
Banz Oester la contrabas mi se pare ceva mai talentat, remarcându-se cu un sunet pătrunzător și cu apetit pentru reverberație. Rol foarte ritmic, aliindu-se cu
Norbert Pfamatter la tobe, care a dezamăgit cu o prezență slabă și un solo prea dur. Elina Duni nu este chiar cea mai strălucită povestitoare dintre toate, în schimb stilul și sunetul vocii sale o recomandă din plin. Mici ciudățenii pe parcursul programului: piese triste cu povești comice sau viceversa.
Nu foarte mulți artiști străini au revenit la Gărână; pentru a doua oară fiecare pe scena din Poiană,
Terje Rypdal și
Miroslav Vitous au cântat împreună. Colaborarea lor s-a concretizat cel mai bine în 1981, printr-un album de trio (realizat laolaltă cu Jack DeJohnette, care rămâne în continuare un vis pentru anii următori) cu accente clasice de jazz / jazz-rock.
Rypdal vine de mai bine de un deceniu încoace cu albume interesante și îndeosebi neobișnuit de versatile, fiind chiar printre puținii a căror creație nouă nu se aseamănă celei dinainte. Așteptam și cu ocazia concertului să văd dacă vine cu acel ”altceva” la care pare să țină mult în această etapă târzie, cu ceva prin care să nu se repete – ceea ce s-a și întâmplat, fie și cu anumite jumătăți de măsură. Albumul său din acest an,
Crime Scene, unul destul de incitant, poate fi legat de conceptul acestui concert, în special în detaliile cinematice - sampling-ul electronic lăsat în seama lui Vitous - dar și mai bine prin sunetul temperamental și vicios. În același timp, mult din ceea ce a cântat trio-ul a fost dificil de asimilat, fără formă fixă, contradictoriu. Ceva spontan, atacat din plin, dar mai deloc tributar etichetei, ci chiar ahtiat după abstract, modern, răspândindu-se ca un nor încărcat de electricitate. Nici avantgarda sau free-jazz-ul nu ar descrie perfect spectacolul, unul plutind mai mult în derivă, în zone dense și întortocheate de ambient, rock cameral, muzică de film, inserții electronice, un improvizatoric de o voluptate nesănătoasă sau scurte pasaje indetermina(n?)te. Piese considerabil de lungi, cu accelerări sau căderi de tensiune, dar nu întocmai genul care să ne mute în sfera epică, a dezvoltărilor fără repere.
Foarte ciudate momente consumate la fața locului, cu o introducere ceva de speriat, în care Vitous era constant deranjat de sunet sau mixaj, venind cu linii violent discordante. Muzica s-a închegat în cele din urmă, păstrându-și însă caracterul straniu. Acum, după ce-au trecut zile, traseul întâmplărilor pare imposibil de recompus, ceea ce poate fi farmecul în sine al stilului lui Rypdal sau doar intenția sa de a-și șterge urmele. Țin mai bine minte punctul culminant, cu Rypdal zgâlțâindu-și chitara, decât solo-ul lui
Gerald Cleaver, tăiat de intervențiile celorlalți. Partea electronică a fost fără îndoială enervantă, frânturi de orchestrație sau de dublare instrumentală pregătite la comanda lui Vitous, dintre care sunetul de trompetă mi-a adus aminte de partitura fabuloasă a lui Palle Mikkelborg de pe
Crime Scene, a cărui muzică vreau însă să o aud pe viu și nu în bucăți frânte și reciclate, pe gustul corifeului Rypdal. Armonie clasică, șaptezecistă, opunându-se transei modern-sonore au existat, dar așa o teză e greu de susținut; descrierile țin de un anumit hazard. Nu există verdict.
În pofida omagiului adus lui Bela Kamocsi (stins din viață în luna ianuarie a acestui an), ediția curentă a surprins prin cea mai săracă porție de jazz autohton – evoluția ultimilor ani fiind tot descendentă. Remarca mi se pare valabilă, oricât de mult prosperă festivalul pe latura internațională. Vechii prieteni își au locul rezervat, iar noua generație își încearcă și ea norocul, de fiecare dată într-o combinație diferită.
Funky Growl s-a format de cel mult un an, cei mai cunoscuți rămânând
Lucian Nagy la saxofon și percuționistul
Tavi Scurtu, a cărui virtuozitate devine tot mai lejeră, prețuind la fel de mult să încingă atmosfera. Trompetistul
Petre Ionuțescu a avut ocazia să se prezinte în calitatea unui potențial și talentat lead-artist. Concertul lor a fost destul de reușit; stilul nu mai poate fi desconsiderat, este vizibil concretizat; numele formației indică atitudinea preferată: ceva debordant, dinamic sau chiar dinamitat, energizant, euforic (deloc gratuit termenul – câțiva oameni au dansat până la epuizare), mutant.
Ziua specialăVa mai dura până când a patra zi de muzică de la Gărâna va fi una la fel de plină precum celelalte, dar asta contează mai puțin, acum când reușesc a fi onorate cele mai titrate concerte posibile (și nu pentru prima dată, dacă ne amintim de Garbarek în 2007). O zi în care
Béla Fleck și
Zakir Hussain au cântat împreună este ziua cea mai specială dintre toate, cu doza de neverosimil care ține de așteptările fiecăruia. Condițiile impuse de Fleck, rezervându-și pentru el întreaga zi, comandând un concert fără introduceri și fără urmări, mă frapează în mică măsură. S-au văzut și măsurile speciale de locație, la care alți artiști nu ar ține cu dinadins: oameni de pază de fiecare parte a scenei, printre care puțini reușeau să se strecoare, doar cât să se așeze pe jos mai aproape, dar nu foarte mult; pas și fotografiilor făcute, din diferite unghiuri, la marginea scenei ș.a.m.d. Imaginea de ansamblu este alta: un concert remarcabil, mii de entuziaști (Alexandru Andrieș stând cu noi în mulțime, alte nume având probabil masă – sau butuc – de V.I.P.), genul de experiență plenară.
Nimic nu te putea pregăti îndeajuns de bine pentru acest concert: colaborarea dintre Fleck și
Edgar Meyer are vechime, dar profunzimea și seriozitatea unor albume precum
Music in Two sau
Uncommon Ritual m-au făcut mai mult sceptic decât visător. Albumul de trio (
The Melody of Rhythm) e savuros, dar tot o secvență mult prea mică pentru a descrie tot ce pot exprima acești trei muzicieni. Bineînțeles că atât Fleck, cât și Hussain sunt considerați instrumentiști sau chiar vizionari aparte ai muzicii și tehnicii, dar e o temă de discuție datată. Am fost mai uimit de muzicalitatea lui Fleck decât de muzica de banjo, cu care traversează fin între fusion și renumitul bluegrass. Zakir Hussain e pur și simplu unic.
Am pierdut (doar) jumătate de oră dintr-un concert de peste două ore, reținând o oră de începere greșită. În acele momente însă, ajuns în Poiană după o oră de pelerinaj și buimăcit de atmosfera înfierbântată în care toți cei nenumărați ascultau cu sufletul la gură ciupirile intense de corzi ale lui Fleck, m-am temut că, fiind deja ora 9, nu mai apuc mult. Zece minute mai târziu, simțeam că și acest puțin m-ar consola, pentru că au fost zece minute senzaționale, cu teme rafinate de jazz, improvizații veritabile din partea americanului (cu dedicație specială celor care trebuiau să se convingă dacă e ceva ”flashy” sau ”the real deal”) și slăvite nuanțe din partea lui Hussain (a cărui linii melodice extrase, suplinite sau nu de alte efecte acustice, erau practică magică). Continuarea și-a pierdut nițel din priză (chestie subiectivă, detaliu de împlinire sufletească care elimină progresiv șansa unor noi emoții la fel de puternice – verva și atractivitatea concertului escaladau încontinuu), Fleck devenea până la urmă tentat de refrenele sale frumos armonizate, care prind repede, apăreau și transcripțiile, surse imediate pentru dezvoltări mai captivante. Țin minte câteva citate din
The Melody of Rhythm, din care
Then Again a fost interpretat exact așa cum l-a descris Fleck la început: un traseu lung și sinuos, multe porniri și opriri. Se vede deja că am făcut greșeala de a pune în umbră, fără prea mare motiv, propria performanță a lui Edgar Meyer. E un artist interesant, nu numai prin felul în care cântă, ci și prin poziție: ține în picioare contrabasul, se sprijină constant de el din lateral, mici ticuri în schimbarea de arcuș sau tușeuri, multă relaxare.
Momentul definitoriu a venit în forma unui chibzuit final, celebra piesă
Making Music a lui Hussain făcându-i pe toți ascultătorii să rezoneze intens, consonanța momentului muzical fiind iarăși apropiată desăvârșirii. Percuționistul a devenit apoi eroul, cu un solo absolut copleșitor – amintirea mea cea mai prețioasă. ”Cea mai, cea mai”, ca să-l parafrazez pe Moșu, care, după două ore și jumătate de jazz extraordinaire, ne-a zis să nu mai cerșim după mai mult, și ne-a urat noapte bună.
Acasa 
