ce ascultati chiar acum?

exact asa cum suna. foarte placut

(din 2010) trip-hop foarte fain, concert la Bucuresti nu peste mult timp

sample: https://www.youtube.com/watch?v=27H07L01bnA

^ Album de mare finetze.

Pe felie:



Vindicatrix - Die Alten Bosen Lieder (2008)

Una dintre descoperirile secolului pentru mine - un album extrem de interesant, prezentat sub forma unui 12'' plus un CD-R, al unui artist londonez (se pare). Treaba incepe destul de sec, cu un minimal techno care se complica/dubiosenizeaza un pic pe parcurs (imi aminteste putin de Super_Collider), apoi se dizolva treptat intr-o masa de drone/ambient, trecand intre timp prin muzica simfonica (sample-uri din Schubert, se pare), aparitii vocale ciudate, cu versuri creepy in engleza/germana si fragmente care suna a arii din opere. O muzica un pic destabilizanta emotional (cel putin pentru mine) si surprinzatoare prin varietate si atmosfera unica.



OSI - Free (2006)

Un album care nu m-a incantat la vremea respectiva, in 2006, si pe care l-am cam lasat balta intre timp. Mi s-a parut dezamagitor/cumva simplist fata de debutul original din 2003. Anul trecut am redescoperit trupa prin albumul Blood, care ramane unul dintre preferatele mele de anul trecut si beneficiaza de una dintre prestatiile cu adevarat excelente ale lui Gavin Harrison la baterie, insotind compozitii foarte inspirate. Acum am luat din nou sub lupa albumul Free, care nu mi se mai pare atat de nasol, ba dimpotriva - ascultat intr-o anumita dispozitie (relaxare, chilleala) poate da satisfactii considerabile. Ador vocea lui Kevin Moore (bine, cam tot ce face omul, de la perioada Dream Theater - vezi Awake-ul de mai sus, trecand prin Chroma Key si ajungand la albumele "solo") si Jim Matheos ramane printre chitaristii mei preferati, un fel de Robert Fripp al metalului, dar mai putin arogant si vorbaret, heh. Totusi nu pot sa nu remarc cat de mult poate contributia bateristului sa schimbe coloratura unor compozitii - in exemplul de fata, Portnoy e departe rau de finetea lui Harrison si ce face el tinde sa banalizeze piesele (care totusi sunt de obicei salvate de contributiile electronice ale lui Moore). In rest, numai de bine, dar raman la parerea ca Blood este cel mai bun album al lor deocamdata.



Louis Moholo-Moholo with Marilyn Crispell - Sibanye (We Are One) (2008)

Fantastic. Unul dintre cele mai frumoase albume de free jazz pe care le-am ascultat. Sunt un pic subiectiv, pentru ca tocmai l-am ascultat pe Moholo (baterie) in concert in Londra, o data ca membru al London Improvisers Orchestra, a doua oara intr-un trio de trompeta plus doi bateristi cu Wadada Leo Smith si Steve Noble (o prestatie de mare intensitate) - omul e sud-african si singurul ramas in viata din componenta legendelor jazz-ului african saizeci-saptezecist Blue Notes. Are un stil foarte organic de a canta, nu foarte tehnic din ce l-am auzit eu facand, dar dinamic si fluid, lipindu-se perfect pe ideile solistico-armonice ale partenerei Marilyn Crispell (pian). Ea e virtuoza dar fantezista, ducand piesele (complet improvizate) in locuri neasteptate, cu gratie si farmec. Ganditi-va la stilul lui Jarrett de pe The Koln Concert, dar inconjurat de un puls bateristic permanent, ca un nisip miscator.



Monks and Choirs of Kiev Pechersk Lavra - Chants of the Russian Orthodox Church (2001)

Sper ca asta-i coperta corecta. Dracu stie (Doamne iarta-ma) ce scrie acolo. Muzica ortodoxa ruseasca de sorginte bizantina, foarte asemanatoare cu cea romaneasca, dar cu un adaos de patos/teatralitate fata de norma. Fragmente de liturghie, texte canonice de slava, polifonie la greuceanu, extrem de bine cantat. Nu-mi vine in minte nici un exemplu de muzica corala din secolul 20 care sa se apropie de forta cantarilor de genul asta (poate Xenakis doar, ca vorba aia, era grec nascut in Romania, deci s-a situat in spatiul corect pentru inspiratie). Foarte fain.



Evan Parker Electro-Acoustic Ensemble - Drawn Inward (1999)

Ce cauta discul asta la ECM n-o sa inteleg in veci. Evan Parker, pentru cine nu stie, e un mare salau. A inceput sa cante in epoca de aur a free jazz-ului, cu care a cochetat dar l-a tarat in zone pana atunci neexplorate. Albumele lui de saxofon solo de acum vreo 30 de ani sunt de referinta pentru tehnica si etica de abordare a instrumentului practicate de multi contemporani si astazi. Numele lui a devenit aproape sinonim cu tot ce inseamna EFI (European free improvisation), alaturi de Derek Bailey, Cecil Taylor, Han Bennink, Barry Guy si alti cativa. A avut si continua sa aiba colaborari variate, de la incursiuni in muzicile traditionale (duetul cu Sainkho Namthcylak) sau dub (albumul cu Jah Wobble) pana la experiente in zona pop (Scott Walker, David Sylvian). Una dintre cele mai de seama contributii ale lui Parker insa ramane acest ansamblu electro-acustic din anii '90, prin care s-a inscris intre initiatorii noului curent EAI (electroacoustic improv), intr-o traditie combinata de free improv "clasic" si influentele din muzica electronica, din ce in ce mai profund exprimentala, a anilor '90. E greu de descris ce se intampla acolo - e un cvartet de saxofon, contrabas, vioara si baterie/percutie completat si augmentat de diversi "electronisti", astfel incat rareori poti sa distingi vocile instrumentelor clasice. Dialogul e strans, fiecare membru ii asculta pe ceilalti atent si le foloseste ideile pentru proprille contributii, intru transformarea neincetata a muzicii. Un disc de referinta pentru ce s-a intamplat in ultimul deceniu in muzica improvizata si o auditie palpitanta, in ciuda productiei "smooth" de ECM.



Terje Rypdal - Crime Scene (2010)

Cineva zicea pe aici ca e cam greu de inghitit albumul asta. Mie nu mi se pare, desi e mai disonant si mai "rau" decat tot ce am ascultat pana acum de la Rypdal. Insa mi se pare catchy as fuck, scuzati-mi expresia. Am fost foarte incantat de Vossabrygg acum cativa ani si asteptam o continuare la fel de interesanta, eventual un pic scuturata de influenta lui Miles Davis. Cam asta am si primit - albumul e extravagant dar "cool", cu o atmosfera unitara, construit in jurul unor sample-uri vocale din filme in general cu gangsteri (am recunoscut Godfather, Taxi Driver, dar si Silence of the Lambs), cu o trompeta muta afumata in prim plan, un Hammond suparat pe viata, solouri de chitara atonale, insertii trip hop si drum'n'bass, plus big band-ul jazz din Bergen care da greutate si efect cinematografic. Eu il gasesc savuros si un album de top anual.



Kayo Dot - Coyote (2010)

Dupa doua auditii, inca nu stiu exact ce sa zic. Continuu sa am reactii dintre cele mai variate fata de trupa asta. Choirs of the Eye e unul dintre albumele preferate, al doilea mi s-a parut o gogoasa umflata cu aer dar am concluzionat ca poate nu-s eu pe aceeasi lungime de unda. Blue Lambency Downward imi place, credeam ca duce trupa intr-o alta directie. Asta mi se pare previzibil, prea prog rock, prea cautat, prea inadins (ia sa vedeti cum gandim noi o chestie care sa sune avangardist si eventual liber interpretat, dar care de fapt e compus minutios, atat de minutios incat aproape poti auzi instrumentistii cum numara in gand timpii pana cand trebuie sa intre cu cate o nota). Nu stiu... sunt si sub influenta unor muzici mai speciale in perioada asta, mi-as dori sa aud mai mult dialog, mai putina inchistare compozitionala de la niste minti care au demonstrat ca pot gandi extrem de interesant (Driver, Matsumiya) in alte situatii. Mai vedem, poate ne schimbam parerea. Sunt curios de alte opinii de la voi.



The Dillinger Escape Plan - Option Paralysis (2010)

Absolut demential. Nu ma asteptam la asa ceva, dar trupa asta evolueaza realmente. Au fost originali de la inceput, au creat o moda (mathcore), sunt complet sariti de pe fix in concert, pericole publice veritabile, sunt virtuozi pe instrumente, stiu sa cante jazz, sunt precisi pana la absurd, dar acum sunt si mai bine legati. Partile diferite de pe albumul precedent, Ire Works (care o dadeau in samba/jazz/prog) sunt mai bine integrate acum, riffurile sunt memorabile, iar momentele de haos controlat supertehnic suna 100% SuperGlue. In plus, vocalistul are niste muschi impresionanti, dupa cum se poate observa in noul clip:
https://www.youtube.com/watch?v=-Q5qvft2i-s

Seamana usor cu un ipotetic Muse post-rockist.

Uroboros a scris:

^ Album de mare finetze.

Parca ziceai ca nu mai percutezi?

Uroboros a scris:

Vindicatrix - Die Alten Bosen Lieder (2008)

Ma faci curios.

Uroboros a scris:

Fantastic. Unul dintre cele mai frumoase albume de free jazz pe care le-am ascultat. Sunt un pic subiectiv, pentru ca tocmai l-am ascultat pe Moholo (baterie) in concert in Londra, o data ca membru al London Improvisers Orchestra, a doua oara intr-un trio de trompeta plus doi bateristi cu Wadada Leo Smith si Steve Noble (o prestatie de mare intensitate) - omul e sud-african si singurul ramas in viata din componenta legendelor jazz-ului african saizeci-saptezecist Blue Notes. Are un stil foarte organic de a canta, nu foarte tehnic din ce l-am auzit eu facand, dar dinamic si fluid, lipindu-se perfect pe ideile solistico-armonice ale partenerei Marilyn Crispell (pian). Ea e virtuoza dar fantezista, ducand piesele (complet improvizate) in locuri neasteptate, cu gratie si farmec. Ganditi-va la stilul lui Jarrett de pe The Koln Concert, dar inconjurat de un puls bateristic permanent, ca un nisip miscator.

Cand ma gandesc ca abia sunt la primul album de free (The Shape Of Jazz To Come, de fapt cred ca nici nu e free propriu-zis), imi vine sa ma las. E ca si cum as fi ajuns in clasa a 10-a dar as fi ramas la nivelul tablei inmultirii

Uroboros a scris:

Sper ca asta-i coperta corecta. Dracu stie (Doamne iarta-ma) ce scrie acolo. Muzica ortodoxa ruseasca de sorginte bizantina, foarte asemanatoare cu cea romaneasca, dar cu un adaos de patos/teatralitate fata de norma. Fragmente de liturghie, texte canonice de slava, polifonie la greuceanu, extrem de bine cantat. Nu-mi vine in minte nici un exemplu de muzica corala din secolul 20 care sa se apropie de forta cantarilor de genul asta (poate Xenakis doar, ca vorba aia, era grec nascut in Romania, deci s-a situat in spatiul corect pentru inspiratie). Foarte fain.

Nu-mi plac interpretarile/recreerile moderne ale muzicii bizantine, dar imi place cantarea bisericeasca bizantina extraordinar, e mind-blowing. In Romania nu prea ai unde sa asculti, eu am avut noroc s-o aud la mama ei. Genial. Din ce zici suna interesant, but not my type.

Uroboros a scris:

Ce cauta discul asta la ECM n-o sa inteleg in veci. Evan Parker, pentru cine nu stie, e un mare salau. A inceput sa cante in epoca de aur a free jazz-ului, cu care a cochetat dar l-a tarat in zone pana atunci neexplorate. Albumele lui de saxofon solo de acum vreo 30 de ani sunt de referinta pentru tehnica si etica de abordare a instrumentului practicate de multi contemporani si astazi. Numele lui a devenit aproape sinonim cu tot ce inseamna EFI (European free improvisation), alaturi de Derek Bailey, Cecil Taylor, Han Bennink, Barry Guy si alti cativa. A avut si continua sa aiba colaborari variate, de la incursiuni in muzicile traditionale (duetul cu Sainkho Namthcylak) sau dub (albumul cu Jah Wobble) pana la experiente in zona pop (Scott Walker, David Sylvian). Una dintre cele mai de seama contributii ale lui Parker insa ramane acest ansamblu electro-acustic din anii '90, prin care s-a inscris intre initiatorii noului curent EAI (electroacoustic improv), intr-o traditie combinata de free improv "clasic" si influentele din muzica electronica, din ce in ce mai profund exprimentala, a anilor '90. E greu de descris ce se intampla acolo - e un cvartet de saxofon, contrabas, vioara si baterie/percutie completat si augmentat de diversi "electronisti", astfel incat rareori poti sa distingi vocile instrumentelor clasice. Dialogul e strans, fiecare membru ii asculta pe ceilalti atent si le foloseste ideile pentru proprille contributii, intru transformarea neincetata a muzicii. Un disc de referinta pentru ce s-a intamplat in ultimul deceniu in muzica improvizata si o auditie palpitanta, in ciuda productiei "smooth" de ECM.

acelasi comentariu ca la celalalt album de free/impro.

Uroboros a scris:

Cineva zicea pe aici ca e cam greu de inghitit albumul asta. Mie nu mi se pare, desi e mai disonant si mai "rau" decat tot ce am ascultat pana acum de la Rypdal. Insa mi se pare catchy as fuck, scuzati-mi expresia. Am fost foarte incantat de Vossabrygg acum cativa ani si asteptam o continuare la fel de interesanta, eventual un pic scuturata de influenta lui Miles Davis. Cam asta am si primit - albumul e extravagant dar "cool", cu o atmosfera unitara, construit in jurul unor sample-uri vocale din filme in general cu gangsteri (am recunoscut Godfather, Taxi Driver, dar si Silence of the Lambs), cu o trompeta muta afumata in prim plan, un Hammond suparat pe viata, solouri de chitara atonale, insertii trip hop si drum'n'bass, plus big band-ul jazz din Bergen care da greutate si efect cinematografic. Eu il gasesc savuros si un album de top anual.

Cineva adica Rico? Eu cu Rypdal inca sunt la primul lui album (ala din 68 sau 69), sper sa avansez...

Uroboros a scris:

Dupa doua auditii, inca nu stiu exact ce sa zic. Continuu sa am reactii dintre cele mai variate fata de trupa asta. Choirs of the Eye e unul dintre albumele preferate, al doilea mi s-a parut o gogoasa umflata cu aer dar am concluzionat ca poate nu-s eu pe aceeasi lungime de unda. Blue Lambency Downward imi place, credeam ca duce trupa intr-o alta directie. Asta mi se pare previzibil, prea prog rock, prea cautat, prea inadins (ia sa vedeti cum gandim noi o chestie care sa sune avangardist si eventual liber interpretat, dar care de fapt e compus minutios, atat de minutios incat aproape poti auzi instrumentistii cum numara in gand timpii pana cand trebuie sa intre cu cate o nota). Nu stiu... sunt si sub influenta unor muzici mai speciale in perioada asta, mi-as dori sa aud mai mult dialog, mai putina inchistare compozitionala de la niste minti care au demonstrat ca pot gandi extrem de interesant (Driver, Matsumiya) in alte situatii. Mai vedem, poate ne schimbam parerea. Sunt curios de alte opinii de la voi.

Impresiile tale mi se par la obiect. Si mie imi pare mai cautat, nu e genul ala de album in care muzica pare a fi picat de undeva, nu se stie de unde. Studiat, "prog", mai accesibil de fapt. Cum nu am "asteptari" de la ei (si in general incerc sa nu am), imi place. **** pentru mine.

Uroboros a scris:

Absolut demential. Nu ma asteptam la asa ceva, dar trupa asta evolueaza realmente. Au fost originali de la inceput, au creat o moda (mathcore), sunt complet sariti de pe fix in concert, pericole publice veritabile, sunt virtuozi pe instrumente, stiu sa cante jazz, sunt precisi pana la absurd, dar acum sunt si mai bine legati. Partile diferite de pe albumul precedent, Ire Works (care o dadeau in samba/jazz/prog) sunt mai bine integrate acum, riffurile sunt memorabile, iar momentele de haos controlat supertehnic suna 100% SuperGlue. In plus, vocalistul are niste muschi impresionanti, dupa cum se poate observa in noul clip:
https://www.youtube.com/watch?v=-Q5qvft2i-s

Mno, pai, daca citeam asa o descriere INAINTE de concertul lor de aici... Ce mai, asta e. O sa incerc albumul.

Idle_ro a zis de noul Rypdal, eu nu l-am bagat in seama inca (ar trebui o incursiune mai serioasa intai, ca fix anul trecut ascultam la repezeala trei-patru albume pentru Garana, ca acolo sa-l ratez pe artist :doh:).

andu: La chestia cu luatul muzicii in ordine cronologica te inteleg - am incercat si eu sa fac asa, inclusiv cu free jazz-ul (am inceput cu Ornette), dar mergea cam greu, asa ca am trecut rapid la ultimul deceniu, asa. Eu zic ca s-ar putea sa fie o idee mai buna asta - multe dintre lucrurile vechi sunt mai greu de apreciat de la nivelul nostru (ahem... de ascultatori contemporani vreau sa zic, nu ca am fi cine stie ce elite ). De exemplu albumul ala cu Moholo-Moholo mi se pare muuuult mai enjoyable decat "clasicii" (Coleman, Ayler, Don Cherry) - si daca m-as fi luat dupa primele intentii probabil ca acum as fi ramas impotmolit la vreun episod inaccesibil din istoria free jazzului. Acelasi lucru mi s-a intaplat si cu Rypdal - albumele din anii '70 mi s-au parut cam boring, dupa care astea recente au venit ca un dus racoritor.

Norocul tau ca n-am zis de Dillinger mai devreme. Eu n-am tupeu sa merg la concert cu ei decat daca stau undeva in spatele salii sau dupa ce mai pun vreo 30 de kilograme pe mine.

EDIT: Am zis si ca Awake si Falling into Infinity sunt singurele pe care le mai servesc. Awake e un album care pentru mine are un fel de poezie aparte, o atmosfera pe care n-am mai auzit-o la nimeni (poate doar la Fates Warning-urile mai tarzii), si in nici un caz nu s-a repetat la DT. Space-Dye Vest de pilda e o piesa fantastica, e imposibil sa nu-ti placa.

@andu

pentru iniţiere în free-jazz recomand ceva cu un pronunţat simţ al umorului (de ex Art Ensemble Of Chicago - Full Force, a funcţionat perfect pentru mine cu condiţia să rabzi introducerea de la piesa 1 sau să treci direct la 2)

Rypdal - pentru mine au funcţionat albume ca EOS, Odyssey, Rypdal-Vitous-DeJohnette (ambele) sau Descendre

Sonntag mit Henry Cow

progressive metal f bun

Aldi a scris:

details, bitte schon

zuper

Ricochet a scris:

Aldi a scris:

details, bitte schon

E un album fain, chiar foarte fain, fara a fi extrem de spectaculos. Ultima piesa are un iz afro dar in rest e un jazz clasic, teribil de bine facut si cu usoare alunecari spre fusion. Genul pe care l-as recomanda incepatorilor care nu doresc sa intre in zona traditionala. Suficient de complex incat sa-i intrige si sa-i faca sa doreasca sa-l reasculte, dar nici prea greu incat sa-i alunge (fara faze free sau saxofoane coltraneisto-parkeriste, care sa le innoade neuronii). Zboara uneori spre zone mai lejere.

Masekela e un trompetist sud-african care si-a parasit tara din cauza apartheidului. Se pare ca a stat intr-o gramada de locuri si tari. Poate de aici si numele albumului.
http://www.allaboutjazz.com/php/musician.php?id=9134

wtf

^ HA!

The gates of delirium are open.

Impresii?

Mester cel ce isi poate face o impresie din prima.

Also, daca asta e mostra iconica de EAI, atunci mai am de dibuit pana unde se intinde teritoriul EA.

Ricochet a scris:

mostra iconica de EAI

Neah. E mai degraba proto-EAI. Free improv cred ca e un termen mai sigur in cazul lor, mai larg. Insa ce a facut Keith Rowe din anii '90 incoace e pretty much sinonim cu EAI. Ce-i drept, inca n-am ascultat Keith Rowe solo pe bune, nu pot inca depasi presiunea asteptarilor.

Lars Hollmer - "XII Sibiriska Cyklar" (1981)

Taica-miu a innebunit, are in cap numai "Hallelujah" (in original de Cohen), ba chiar viseaza noaptea cantecul. S-a pus in cautarea versiunii care nu-i da pace.

Ploua afara. Ba nu, in casa!

Ah, stai, e doar

Ricochet a scris:

Taica-miu a innebunit, are in cap numai "Hallelujah" (in original de Cohen), ba chiar viseaza noaptea cantecul. S-a pus in cautarea versiunii care nu-i da pace.

Pune-i Halleluwah