Festival Enescu - impresii, experienta

Buna tutoror.

Luand in considerare tematica acestui forum si chiar si ce cuprinde acest subiect de "non-prog", poate ca nu vin cu cea mai stralucitoare idee, dar m-am gandit sa-ncerc oricum.

Sunt pentru 10 sau 11 zile in Bucuresti, cu gandul inalt de a vedea cele mai frumoase concerte, cei mai stralucitori muzicieni si cele mai renumite ansambluri orchestrale, reunite (reuniti) in cadrul Festivalului International George Enescu. (alte ganduri presupun sa colind orasul si sa ma intalnesc cu Andu ).

Pe cat recunosc ca adopt un unghi muzical diferit de toate cele discutate aici, pe atat de mult va invit, insa, sa raspundeti sau sa va exprimati parerea. Daca nu, sper doar sa va faca placere sa cititi randurile acestea.

singura legatura a mea cu festivalul Enescu este TVR Cultural (post pe care il consider cel mai bun de pe la noi)

cat despre ideea deschiderii topicului fiecare este liber sa faca ce vrea, mai ales cand e ceva de calitate (ca aici)

Nu stiu ce as putea comenta - n-am nici televizor nici radio, cultura muzicala clasica nici atat. Urmaresc totusi cu placere seria de articole dedicate festivalului de catre Sever Voinescu pe site-ul Cotidianului (nu apar in editia tiparita). Nu stiu daca tipul se pricepe, dar scrie fain.

In ordine cronologica:

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13543&art=34790&diraut=26&cHash=e7f8881848

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13678&art=34977&diraut=26&cHash=8134ce6ea3

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13675&art=35095&cHash=14ee3832a6

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13763&art=35286&cHash=0c524e1ad6

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13807&art=35327&cHash=7422507aaa

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13807&art=35329&cHash=938ba67a6c

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13833&art=35391&cHash=b3b8166ac3

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13896&art=35525&cHash=88c4ccc011

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13923&art=35594&cHash=0770071bbd

Ceva ma face sa cred ca printre userii acestui forum sunt, macar cativa, amatori de muzica clasica, asa ca, Rico, nu te sfii sa ne spui impresiile tale, chiar daca nu vor fi prea multe comentarii din partea noastra. Poate, daca reusesc sa-mi fac timp, voi urmari si eu ceva pe TVR Cultural.
Presupun ca “vei servi”, in principal, concerte pentru pian.

andu: n-ai televizor si radio?!?
sunt incantat ca Sever Voinescu scrie despre asta, ca om politic ma incanta mai putin (dar nici nu il aud prea des); cu siguranta nu voi scrie asemenea dansului.

@piotr: Da, TVR Cultural este postul nostru de baza in materie de bunatati, pe mine ma supara doar ca nu se difuzeaza, in direct, concertul de la ora 19.30 (or avea contract doar cu Ateneul?!?!?! e absurd), in schimb dau recitaluri de tinere talente si elevi muzicient (impreuna cu talk-show-uri mai inspirate) care nu sunt de cea mai buna calitate.

@aldi: nu doresc in nici un fel sa trag linie intre voi si mine, ba chiar scriu pentru voi si nici nu ma gandesc sa va numesc amatori de muzica. Singura linie ce m-am temut ca va fi este cea intre rock si classic.
Sincer, mi-am cumparat cele mai multe bilete la concerte ce cuprind un program pianistic, totusi concertele despre pian nu vor fi singurele ce le voi comenta.


---

Okay, people, voi incepe poate chiar azi seara, doar trebuie deja sa scriu despre doua zile uriase.

Ziua I (Ziua XII) - 12 septembrie 2007

Experienta concertelor, in cadrul acestui festival, e de mult calda si mult promitatoare. As zice, practic, ca din 8 septembrie, programele indicau nume mari si repertorii esentiale. Ziua asta marca un concert din multe altele, totusi un concert special ca nici unul in sine. Pentru mine totusi a fost inceptul experientei la festival si faptul ca a reunit un pianist clasic cu un dirijor de o intaietate similara si un ansamblul cu inima si animare autohtona a contat mult: intai in alegerea mea de a-i vedea, apoi in placerile si dezamagirile cu care am ramas pe urma.

Nu am fost prezent, dar am urmarit ceva din recitalul trio-ului berlinez Dinu Lipatti: doua lucrari experimentale si de sunet, semnate Doina Cornea, din ciclul Umbre, plus un trio de Shostakovitch, plin de ingrediente variete, interpretat sobru. Un ansamblu talentat si atent la detalii.

La 19.30 am avut in schimb bilet, deci am si scoop-ul:
un concert simfonic-concertistic (sau, sa explic inainte de toate, un traditional si foarte comun fel de repetoriu si concert, incepand cu o mica lucrare simfonica - sau o uvertura - apoi cu un concert solistic, in a doua parte revenind orchestra, cu, de regula, simfonii sau lucrari simfonice), sub bagheta lui Michel Plasson si avand-ul ca solist pe pianistul Nelson Freire, cu lucrari de Capoianu, Chopin si Franck.

Le iau pe rand, desi am si anumite idei generale.

Oda lui Dumitru Capoianu, pentru orchestra si cor mixt, a fost o foarte buna interpretare si, in mod normal, o placuta lucrare romaneasca moderna. Personal, desi sunt deschis la avant-garda si modernitate ce exceleaza stilul, inca nu ma-npac cu multe lucrari tehnice si experimentale din repertoriul romanesc reprezentativ, astfel incat lucrarea asta, plina de melodie, mister si fragmente de esenta tare, mi-a placut foarte mult. Plasson a stiut sa simta lucrarea, restul a curs de la sine.

Nelson Freire a interpretat Concertul pentru pian si orchestra nr. 2 de Frederich Chopin. Este unul dintre concertele ce-mi plac mult, laolalta cu Frederich Chopin fiind unul dintre compozitorii mei favoriti (inca din copilarie). Laolalta cu multa fantezie, concertul, de dimensiuni mari dar nu exagerate, imbina romantismul cu toate celelalte elemente, in special dramatice si melodice, incat sa sune extraordinar.

Eu, pentru momentul acesta, m-am mutat mai in spate, fiindca nu aveam locuri cele mai bune incat sa il vad pe maestru. Sunetul a slabit enorm, din toate punctele de vedere, am fost insa socat cand mama, ramasa in randurile din fata de tot, mi-a spus ca aceiasi slabiciune se simtea si acolo. Trebuie sa spun ca, cu toate noile modificari acustice aduse Salii Mari, locul tot nu este extraordinar de favoribil muzicii bune si de plina calitate. Totusi, remarc si ca Nelson Freire trebuie sa fi avut, in interiorul rafinamentului sau, si o usoara iluzie de sunet slab si personal. Orchestra, desigur, i-a urmat dorinta. Concertul a avut momente bune de tot, as zice ca prima parte a fost singura cu nici un farmec (ultima, in contrast, sunand splendid). Tehnica lui Freire nu a adus mustrari calitatii si simtului. Cu toate astea insa, concertul nu a fost sclipitor. Si parca tin minte cum o alta pianista, studenta si cu 40 de ani mai tanara decat Freire, m-a vrajit mai mult.

Simfonia din partea a doua a fost mult-cunoscuta lucrare a lui Franck. Ca si calitate, amploarea sunetului si-a regasit, din senin, puterea, iar diferitele expresii si emotii au rezistat tensiunilor simfonice. Sa nu va plictisesc, simfonia e pe gustul tuturor, ba chiar poate incanta cu partea a doua, o bijuterie de melodie si luminozitate. Interpretarea de azi n-a lasat de dorit; dar nici nu a fost nemaiauzita. Putin a deranjat Plasson, ca dirijor. Sunt jenant sa descriu astfel, dar maestrul susura tare fiecare intrare ce trebuia sa o faca orchestra, apoi avea diverse miscari ciudate, nefacand din setul de entuziasm, lejeritate, forta, drama sau fantezie un dirijat nevadit de sclipitor. Retin si ca, in timpul concertului de Chopin, batea cu piciorul fiecare timp, ceva de neconceput! Nu ma pot plange ca simfonia nu a fost bine lucrata, dar nici fantastica nu s-a dovedit.

Asemenea intregului program, ambitios si de valoare, totusi cu mici 'neplaceri'.

Ziua a II-a (Ziua a XIII-a) - 13 septembrie 2007, joi

Un program muzical incarcat, mult mai valoros si mai frumos decat ziua precedenta si, totodata, mult mai complex si impresionant.

Ateneul Roman este o bijuterie, iar sunetul a fost de doua ori mai cald si profund decat cel in stilul Salii Palatului (de care m-am plans ieri). Iar programul a mers exact pe tema profunzimii si generozitatii. Paul Goodwin a dirijat Orchestra De Camera "Virtuozii Din Bucuresti", iar solistul serii a fost pianistul Abdel - Rahman Al Bacha.

Concert romanesc de Gyorgy Ligeti a fost prima piesa din program, o lucrare zvelta si plina de sunet, pe care dirijorul a inteles-o minunat, iar rezultatul a fost o interpretare placuta si, pe alocuri, mai spontana decat spirituala.

Concertul solistic a fost unul ce eu, la randul meu, il pregatesc. Concertul pentru pian nr. 2 op. 22 de Camille Saint-Saens; un concert de o frumusete romantica, dar si de un stil ce razbate inspre impresionism. Mi-a placut sa-l aud intr-o forma concreta si bine lucrata, desi il mai auzisem cu Sokolov si Rubinstein, interpretari de baza. Al Bacha, dupa mine, s-a ridicat la nivelul asteptarilor, prin virtuozitate si putin simt necesar unei astfel de lucrari expresive. Putin surprinzatoare si mai tardive a fost prima parte, celelalte doua compensand, desi erau mai scurte si mai simple in gust. Concertul are complexitate, dar mai ales frumusete - v-o pot spune personal. Al Bacha s-a descurcat excelent in privinta primului indiciu, si placut (dar nu extraordinar) privindu-l pe cel de-al doilea.

Programul a continuat, dupa pauza, cu Serenada pentru orchestra de coarde de Edward Elgar. Din nou stilul perfect al dirijorului Goodwin a dus ca piesa sa sune incantator si mult rafinat. In acelasi stil clasic-stilat a fost si Simfonia nr. 5 de Franz Schubert, o lucrare ce aduce mai mult cu simfoniile perioadei clasice, dar are savoarea romantismului melodic. Parca mai putin excelenta a fost interpretarea in cazul acestei lucrari, dar stilul nu a lipsit. De fapt, a fost permanent.

Mi-a placut enorm ca programul a avut, inca din compozitiile alese, o forma stilata si...plina de parfum, fantezie si delicatete. Nici un exces...nici o divergenta de gust. Goodwin mi s-a parut un dirijor excelent, plin de caracter si patos. Restul a decurs drept un program foarte frumos.


Dar ziua a continuat pentru mine, fiindca am fost inspirat sa-mi cumpar bilet la Sala Palatului (si am avut noroc sa mai gasesc bilet, ba chiar pentru locuri excelente!!). Astfel, am ascultat monumentala simfonie a opta de Gustav Mahler, in interpretarea Filarmonicii si Corului de Copii din Dresden, impreuna cu Ansamblul Coral National Al Spaniei, sub bagheta dirijorului Meira Barbera.

Mahler este sacru in materie de simfonii, dar cea de-a opta pare de-a dreptul universala. Este chiar interesant cat de mult respect impune, din moment ce lucrul si migala este enorma, iar impresiile rasfrante niciodata nu o numesc "monstruoasa", ci "monumentala". Oricum, ca fapt divers, simfonia aceasta este numita si "simfonia celor o mie", desi Mahler nu a acceptat acest titlu. Aluzia este la ansamblul enorm, ce poate ajunge la 600,700 sau 800 de muzicieni. Simfonia este pentru orchestra, cor si solisti vocali, primele doua fiind ansambluri amplificate fulminant. Sigur, la Sala Palatului numarul a ajuns, probabil, la maxim 400 de muzicieni, totusi impresia unei simfonii de Mahler, pusa in practica, este intotdeauna imensa. Iar, ascultand-o, copleseala devine o experienta fantastica.

Poate voi povesti prea entuziasmat acest moment, fiind prima mea experienta Mahler, totusi concertul a sunat foarte bine. O simfonie de 80 de minute, avand o singura miscare si oferind, intr-o magnitudine variata, tot arealul de muzica, stil, gandire si amplitudine. Stralucirea a constat in puterea simfoniei de a impresiona si de a fi subtila in intreaga ei colosalitate. A fost ceva de vis, considerand prestanta si viziunea orchestrei de fata, dar, in general, simfonia a fost entitatea ce ne-a tulburat, incantat si nimicnicit simturile - fiind o lucrare exceptionala si lasandu-te speechless - daca stii sa iubesti acest gen, in acest mod intr-atat de special si amplu.


O zi de muzica clasica, asadar, reusita.

Ziua a III-a (Ziua a XIV-a) - 14 septembrie 2007

O zi speciala de recitaluri si concerte, fie ca te gandesti la ce maestrii aveau sa cante la Ateneu, fie ca te gandesti la cat de mult, ca de obicei, va fi omagiat Dan Grigore la Sala Palatului. Alegerea Ateneului a fost excelenta, ba chiar mai presus de excelenta. (Pentru mine, a fost primul din cele doua concerte la care a trebuit sa ma "strecor" prin multime).

Marii maestrii muzicieni au fost pianistii Martha Argerich si Nelson Freire, care au pregatit un program la doua pian sau la patru maini. Amandoi sunt de un renume si de un caracter, dar parca M. Argerich este distinsa doamna in fata acestei arte si bucurii a muzicii. Cum muzica si arta nu are varsta, nici vorba sa vorbesti de varsta si anii imensi de cariera pe care ii are - nu ca te-ar umili prin faptul ca ti-ar canta maiastru, tot ce ar face ar fi sa-ti ofere ceva briliant.

Acest recital a fost, pentru amandoi, unul din doua aparitii in cadrul Festivalului. Nelson Freire deja cantase, pe 12, un concert de Frederich Chopin ce vi l-am descris drept bun si nu prea. Martha Argerich era asteptata si in urmatoarea zi, la Sala Palatului.

Programul serii a fost considerabil schimbat, la fel cum am aflat ca si la Sala Palatului maestrul nostru va interpreta alta lucrare. Oricum, iata repertoriul unui recital nespus de bun:

La inceput, Sonata pentru pian la patru maini de W.A.Mozart. As spune nu doar ca a fost o piesa de inceput, dar si una de incalzire. Dar nu merita rautatea acestor vorbe, fiindca nu a sunat rau. Deloc.

Dansul simfonic de Sergei Rahmaninov a fost o piesa complexa si vibranta; o astfel de interpretare, la doua piane, a insemnat si o insufletire de spirit si de gust, si o virtuozitate frapanta, in special in a simti lucrarea, apoi in a o interpretarea. Cu parti luminoase si adanci, piesa a rasunat foarte bine.

Pana la pauza, recitalul deja incantase majoritatea publicului, restul programului nu avea cum sa fie diferit. Concertino pentru doua piane de Dimitri Sostakovici - o lucrare mai ciudata si mai moderna, totusi perfecta pentru gustul muzicii miniaturistice. Grand Rondo pentru patru maini de Franz Schubert a sunat minunat, fiind o piesa de stil usor si frumusete imbatatoare. Cei doi maestrii au interpretat-o extraordinar. Intr-un final, Valsul lui Maurice Ravel a fost cea mai complexa si dificila compozitie, totusi impresionismul, explozia de dinamici si emotii, stilul dansant si nestapanit - si astfel de mici "pasiuni" muzicale - au fost cireasa de pe tort. O piesa mai degraba naucitoare, totusi o piesa total gratioasa, multumita rafinementului celor doi pianisti de marca.

Ateneul niciodata nu a fost mai plin, ocupandu-se si o buna parte din cele doua intervale laterale, plus lojele de sus, chiar daca nu existau locuri libere. Publicul a elogiat fiecare piesa, fiindca totul a sunat excelent. Programul nu a fost de o complexitate asurzitoare, dar nici ca ar fi contat astfel. De la Rahmaninov incolo, totul a tinut de muzica si de caracterul perfect pe care cei doi maestrii l-au imbinat.

A fost de-a dreptul dezamagitor ca multe persoane s-au trezit, din senin, ca trebuie sa plece, atunci cand Argerich si Freire au fost inimaginabil de generosi incat sa dea trei bis-uri, piese mici dar fermecatoare. Nu pot sa presupun decat ca toti cei grabiti nu putea sa reziste sa il piarda pe Dan Grigore; caci eu nu m-am miscat din scaunul meu pana cand cei doi maestrii nu si-au primit ultimele ovatii - ba chiar am mai stat in scaun, putin dupa, aflat in transa.

Un recital ce mi s-a parut incantator. Cel putin pana acum, cel mai bun program muzical la care am avut umila inspiratie sa asist.

Ziua a IV-a (Ziua a XV-a) - 15 septembrie 2007

Ma pregatesc sa va povestesc o noua experienta muzicala exact asa cum eu insumi m-am pregatit pentru ea (si la ce distanta o experienta de alta, doar de o zi mica!!), ca intr-un final sa traiesc o noua satisfactie, imbinata, e drept, cu cateva tuse mai serioase sau mai rigide.

Ziua de 15 septembrie m-a tentat doar intr-o singura directie (sigur, o spun la modul dulce, fiindca, practic, nu am avut cum sa asist la mult, din moment ce nu mi-am propus): inspre Sala Palatului, la ora de varf (desi deja pot spune ca orele petrecute la Ateneu au fost chiar mai frumoase, este deja 16 septembrie, urmeaza maine sa va spun despre un recital magistral...), la un concert sustinut de prestigioasa Orchestra Nationala a Rusiei, sub bagheta lui Charles Dutoit, si la a doua aparitie a marii doamne Martha Argerich, legenda "rebela" a marilor interpreti contemporani, dupa ce, numai cu o zi inainte a avut un recital de frumoasa calitate cu Nelson Freire.

Privit in ansamblu, concertul acesta era unul dintre cele mai bune. Orchestra Nationala Rusa isi facea debutul in Festival, avand programat un al doilea concert complet peste numai o zi: o orchestra de cele mai multe ori vazuta drept solida si perfecta, aproape demonstrandu-ti adevarata puritate a unor concerte si interpretari simfonice; Scoala Rusa isi are cuvantul greu, dar parca a contat in special faptul ca o orchestra de renume cert te atrage aproape instantaneu, si poate iti si ofera un contrast bogat si inegalabil. Reteta cu Martha Argerich a creat insa cel mai mare extaz, Sala Palatului fiind arhiplina (imi amintesc recitalul ei la Ateneu, strangand o sala plina ochi, cel putin in prima parte a concertului).

Privit in detaliu, concertul a fost de o calitate binefacatoare, lasand mici urme si pete in urma; nimic insa mai presus de gust, calitate si emotie.

In deschidere, Orchestra dirijata de Charles Dutoit a cantat un lung si frumos Divertisment pe teme din baletul "Sarutul zanei" de Stravinski, o piesa destul de cumpanitoare intre romantism si puternicele efecte moderne, totusi deloc des-cumpanitoare ca piesa simfonica. Interpretarea orchestrei a adus in primul rand un sunet cat se poate de clar si limpede.

Concertul solo sustinut de Martha Argerich a fost Nr. 1 in Do Major de Ludwig van Beethoven. Un concert greu si neprielnic oricarei fel de interpretari. M. Argerich a multumit in intregime prin stil si prin varietatea emotiilor, dar mai ales a facut o interpretare distinsa si nu atat de comuna oricarui gust. Multe cronici deja mentioneaza cum lumea a ascultat fara sa respire delicata si profunda parte a doua din concert, una inmiresmata in melodie si armonie; subscriu ca a fost poate partea cea mai intensa, dupa care animata parte finala a fost un deliciu mult mai deschis.

Din cat am auzit, interpretarea Marthei a dus la discutii pro si contra (unele contra fiind de-a dreptul gaunoase, gen: "Val Gheorghiu e mai bun!!"). Preluand de la monsieur Sever Voinescu ideea ca Argerich a fost capricioasa, as prefera sa spun ca momentul artistic a sunat foarte bine decat sa spun ca micile imperfectiuni sau tulburari s-au intrepatuns cu tot ce a fost frumos, interpretat si (intr-un fel de mangaiere dura) nobil. Luand in vedere avantul caracteristic al unei interpretari de Beethoven, as spune ca totul a avut radacini clasice, in nici un moment exagerate (desi concertul tremura intre seninatate si pasiune puternica), dar a fost si de un fel...mai diferit. Mai neasteptat, desi nu intotdeauna. A fost o placere sa ii ascult concertul, la fel cum a fost o adevarata incantare sa o vad atat de puternica in duetul cu Freire.

La final, Argerica a parut mai degraba indispusa de...ceva: poate de pian, nu atat de grozav; poate de efortul a doua concerte intr-un interval scurt, poate de telefoanele mobile ce au "subtilizat" partea a doua, cea rafinata si retrasa in dramatism. Nu e sigur. Dovada: un singur bis, si el aproape refuzat. Poate asta contrariaza intregul succes al concertului; totusi, ce este sigur e ca un astfel de moment a meritat intregul extaz bine cultivat , intregile ovatii si intreaga placere a muzicii, Argerich ocupandu-se de ultima intr-un mod autentic.

Seara s-a incheiat cu Orchestra Nationala a Rusiei si Charles Dutoit revenind in prim-plan, cu o lucrare intensa, dar si populara: Suita "Romeo si Julieta" de S. Prokofiev. Fiind un fan in a asculta aceasta bijuterie simfonica (adaptata astfel de autor dintr-o imensa frustrare ca originalul, scris pentru balet, intarzia sa apara) si avand o inregistrare clasica si favorita cu Seji Osawa si Boston Symphonic Orchestra, interpretarea de azi a fost deosebita, totusi nu absolut fabuloasa. Pe muchia dintre arta si spectacol muzical. Mai important insa, a trezit instantaneu puternice emotii si provocatoare expresii, cele mai autentice si dramatice momente ale suitei fiind patrunse intr-un mod perfect. Orchestra a fost din nou pe masura sa ne uimeasca si sa-si demonstreze o calitate superba, superioara.

Gandit mult drept momentul de varf al Marthei Argerich in Festivalul George Enescu, concertul de azi a ajuns sa fie si ceva extraordinar si unic, prin marea arta facuta de Orchestra Nationala a Rusiei, printr-un program sclipitor...si prin tot ce se putea mai frumos. Mai mentionez ca Jordi Savall a facut furori pentru a doua seara consecutiv, in concertul de noapte de la Ateneu.

Ziua a V-a (Ziua a XVI-a) - 16 septembrie 2007, duminica

O zi muzicala enorma, o zi muzicala consistenta, o zi de arta si festival mult asteptat. Intr-un final, o zi impartita intre ceva absolut extraordinar si altceva incurcat in propria sa expresie.

Eu, unul, incep sa raman fara elogii originale privind recitalele si concertele de o desavarsire impresionanta. Primul moment a fost, fara dubiu, cea mai frumoasa experienta si (cum am auzit-o numita des, mai apoi) cea mai intensa lectie de muzica de pana acum. O sa o numesc si una dintre cele mai stralucitoare momente ale Festivalului, fiindca a fost de o senzatie rara si va ramane astfel. Un astfel de moment intens a excelat din toate punctele de vedere, pana si-n acela de a fi un recital de mijoc de festival sau un recital grabit in a fi majestuos. Poate nu se pune vorba sa numit, grabit si emotionat, cel mai bun (sau, in mod detasat, cel mai extraordinar), deoarece cel putin inca doi artisti mari asteapta sa uimeasca cu talentul si marca lor exceptionala.

Recitalul a fost sustinut de Murray Perahia, un exponent stralucit al artei pianistice si al acelor mari valori care semnifica si arta, si gust, si scolastica, si interpretare pura sau dezvoltata. Semnifica de toate, pana-n acel punct destul de inegalabil si perfect in care totul tine de muzica, dar si de o maiestrie mai rara - sau, mai degraba, mai intotdeauna pretuita si recunoscuta.

Alegerea unui recital a fost modul perfect de a atinge intimitatea unui stil si daruirea unui mare caracter. In centrul unei sali, iarasi, arhipline, a stat un maestru, un pianist remarcabil, un artist insufletit de ceea ce este, atat de mult, inspirat sa cante. Mi-a placut enorm ca, spre deosebire de concertul Doamnei Argerich, bazat si pe stil, si pe extaz, acest recital a fost bazat pe simt, pe o forta sensibila, pe "a ravasi, in mod artistic". Mi-a placut sa observ in Murray Perahia un pianist complex, care nu are cusur in a crea interpretarea de geniu cu contraste magice sau mici accente ce tin doar de a simti muzica si a-i intelege minunatia.

Randurile acestea suna ca un elogiu inepuizabil, totusi, privite din plin, rezuma performanta superba a unui pianist unic si diferit. Perahia a intrat in instrument la fel de mult pe cat i-a dat un sens uman, a cantat cu o pasiune neinselatoare la fel de mult pe cat a fost sobru. A fost si artistul-gentleman, de o tinuta perfecta, interpretandu(-si) muzica la fel de bine cum ar putea sa o faca la Royal Albert sau pe multe dintre discurile de referinta - nu mai prejos, oricum. Suna exagerat? Nu! A sunat excelent.

Murray Perahia a interpretat doua partite (suite germane) de J.S.Bach, cristalizate drept sobre, dar si mustind de caracter. Sonata nr. 15 "Pastorala" de L.van.Beethoven a insemnat o intregire a interpretarii artistice cu stilul bine-definit de sunet si expresie. Suita de 6 piese "Klavierstuck" de J. Brahms este una extrem de frumoasa, iar Perahia, trecand astfel la un recital romantic, a cantat-o foarte bine. De fapt Perahia este bine recunoscut in gustul si savoarea romantismului, in special in perlatele interpretari de Chopin; astfel, nu a fost de mirare ca momentul final, continand trei lucrari de Chopin, a fost stralucitor. Un studiu din doua a fost poate mai neordonat, totusi Balada nr. 3 a fost de neimaginat. Perahia a oferit trei bisuri, iar la final a primit ovatii indelungi, revenind de cinci ori in fata publicului, ultima oara fiind vadit entuziasmat si el. A fost impresionant, la modul absolut.

Ziua a V-a (Ziua a XVI-a) - 16 septembrie 2007 --- partea a II-a

Tin nespus de mult sa povestesc separat restul zilei de duminica, 14 septembrie 2007, fiindca nu vreau sa manzesc in nici un fel experienta senzational si recitalul breathless sustinut de Murray Perahia.

Indreptandu-ne spre Sala Palatului, imediat dupa, tin minte cum mama mea nu putea sa iasa din inmarmurirea si deliciul in care a lasat-o recitalul, dar si cum a oftat, parca anticipand, ca urmatorul moment muzical nu va fi de bun augur. S-a intamplat sa fie asa, desi, cu siguranta, putea sa nu sune astfel, nu in cadrul unui festival de talente si mari expresii.

Concertul serii a fost al doilea sustinut de Orchestra National din Rusia, o orchestra ce, numai cu o zi inainte, a sunat foarte bine, chiar nespus de bine, de atragator, de impunator. Astazi nu a fost de aceiasi magie, dar nici de o crunta moleseala. La bagheta, de data asta, a fost respectabilul dirijor Cristian Mandeal, a carui viziune a impins programul simfonic si inspre calitate, si inspre sovaiala. Privind Suita "Carmen", adaptata de Rodion Scedrin dupa marea creatie a lui Bizet, interpretarea nu a dus lipsa de nimic, dar piesa nu a fost suita simfonica ce sa sclipeasca. Tot ca si piesa, multe parti au fost de un stil fragmentat sau de o tema populara - Mandeal si orchestra nu au facut o coeziune mai buna. Picturi dintr-o expozitie, de Mendelssohn-Ravel, a fost un moment mult mai bun, imbinand stilul general al piesei cu mici inflorituri pe care dirijorul si orchestra le-au schimbat sau aranjat mai aparte.

Ce m-a dezamagit teribil a fost concertul solistic, sustinut de tanara Polina Leschenko. Concertul nr.1 de Franz Liszt este unul dintre preferatele mele, asa incat auzind o interpretare atat de slaba si neobisnuita (intr-un mod lunatic) m-a facut, si ma face si acum, sa tin strans in mine intreaga neplacere. Artista s-a hazardat la o interpretare...ciudata, punand suflet si carisma de virtuozitate, dar facand mai degraba un act manjit, dereglat sau strident. Acustica Salii Palatului a cazut, iarasi, in mod oribil, totusi, de data asta, tin sa cred ca P. Leschenko insusi nu a stiut sa cante pentru toata sala si nu doar pentru acustica restransa din jurul scenei. Concordanta cu orchestra nu a sunat perfect, de multe ori ansamblul simfonic fiind de doua ori mai puternic decat actul solistic al pianistei, care canta dupa plac. Pe deasupra, a cantat parca doar in stilul ei, fara sa arate un concert frumos si sclipitor. Concertul lui Liszt este unul de o frumusete rara, pe langa o complexitate scrupuloasa - interpretarea de azi a fost innabusita ca stil (si abordare), plus complexitatea nu a insemnat decat o agitatie mare si mici, imprecise, excese de zel... Mi-a lasat un gust amar incredibil.


Astfel s-a conturat ziua. Un recital absolut extraordinar, pe care am sa-l tin minte (si am sa-l pretuiesc) mult timp, si un concert neglijabil.

Ziua a VI-a (Ziua a XVII-a) - 17 septembrie 2007, luni

Concertul mare, de la Sala Palatului, s-a inscris in cadrul marilor evenimente, fiind si dirijat de o mare personalitate. Totusi, parca acest moment s-a detasat de tot restul celor care erau de mare calitate si satisfaceau o intalnire grandioasa cu un artist de marca. Poate de asta, poate din cauza serviciului sau a inceputului de scoala, poate din cauza mofturilor (...nu stiu!)...sala a fost pe jumatate goala, iar entuziasmul fata de muzica a avut si el momentele lui iritabil de slabe.

Dar, cum-necum, concertul tot a avut loc, si a fost unul pretentios, dens si complicat. Orchestra Nationala Rotterdam si-a inceput cele doua zile de aparitii, la fel ca si bine-cunoscutul Valery Gergiev. Programul a fost ales maiastru, dar si, cum am spus, dur sau fara sansa de mari respiratii: Inaltarea de Olivier Messian si Simfonia nr. 7 de Gustav Mahler.

Mai adaug, poate, la lista de motive pentru care auditoriul a lipsit "in mod deplin" faptul ca Mahler nu este niciodata cea mai frumoasa sau usoara dintre alegeri, iar Simfonia VII i-a urmat Simfoniei VIII, interpretata intr-o alta seara a Festivalului. Totusi, nu s-a simtit deloc bine ca, in cadrul unor concerte de marca, la acesta s-a lipsit cel mai mult. Iar un dirijor ca si Gergiev merita enorma atentie - poate ca a intimidat inca inainte ca sa fie auzit.

Inaltarea lui Messian a fost piesa primei parti a concertului, de aproape 30 de minute. Este o lucrare bine fixata in stilul modern, prin faptul ca sugereaza muzica acolo unde sunt efecte si intregi expresii acolo unde sensibilitatea compozitiei este, de fapt, mai enorm gandita. O lucrare interesanta, uneori o lucrare ce-ti tine respiratia in loc. Interesante prima si ultima parte, in care un intreg monolog abstract se repeta, tot mai profund, tot mai repetat, tot mai nuantat - in prima parte, instrumentele de suflat au avut o astfel de introducere; in ultima, instrumentele de coarde au preluat ideea si au dus la capat lucrarea lui Messian: intr-o mare concentrare. Partea a doua a fost mai zbuciumata si iluminata. O interpretare buna, cu V. Gergiev aratand un prim-punct de "dirijat solistic".

Partea a doua, insa, prevedea o monumentala simfonie de Mahler. Simfoniile acestea "monumentale", de fapt, s-au facut simtite inca din primele compuse - Mahler a invins si exacerbat toate tendintele simfonice si clasice ale muzicii; totusi, el le-a maturizat la o perfectiune absoluta abia incepand cu ciclul celei de-a patra sau a cincea. Tot intr-un timp de 80 de minute in care Simfonia a VIII-a a razbit, Simfonia a VII-a si-a dezvoltat multitudinea de idei, in cadrul a cinci parti. Este o simfonie mai putin cunoscuta, si se observa de ce: este dificila de ascultat, si, periodic, te uimeste.

Programata doar pentru o orchestra simfonica (de dimensiune extinse, ce-i drept), aceasta simfonie a epuizat insa materialul muzical si imaginatia conceptuala in acelasi mod in care erupe simfonia urmatoare acesteia, una fiind, pe deasupra, scrisa la scara enorma: cor, solisti, orchestra. N-am facut, totusi, multa vreme comparatie cu Simfonia a VIII-a, fiindca aceasta si-a asprit, repede, propria pleiada de muzica, compozitie si abstractizare. O simfonie serios dificila, intr-un mod stelar de inovare si interpretare.

Am stiut ca o simfonie de Mahler cu V. Gergiev va merita, si asa a si fost. O seara intensa si mai putin usoara de muzica clasica, totusi o seara de interpretare foarte buna.

Se pare ca si ieri a fost o zi buna!

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14114&art=35957&cHash=d9626d1be9

andu a scris:

Se pare ca si ieri a fost o zi buna!

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14114&art=35957&cHash=d9626d1be9

intr-adevar, Gergiev a facut un moment de calitate si dificultate in cele doua seri ce le-a onorat. n-am fost la cel de-al doilea concert, dar am citit multe recenzii imbatatoare - a lui Sever V. inclusiv.

Ziua a VII-a (Ziua a XX-a) - 20 septembrie 2007

Concertul serii, de la Sala Palatului, a avut parte de o schimbare mare. Intr-un mod trist, marele violonist Maxim Vengerov nu a putut onora invitatia in cadrul Festivalului, deoarece, din cate am auzit, s-a accidentat sau i-au aparut probleme medicale la mana. Recunosc cum, intr-un mic fel, ne-am gandit daca sa mai mergem la concert, dat fiind lipsa acestui extraordinar artist ce vroiam neaparat sa-l vedem, dar nu ne-am molesit pana la urma, fiindca programul in sine ramanea unul de vadita calitate. In fond, sunt sigur ca multi cei care au umplut sala pana la refuz si-au ales acest concert dat fiind si prezenta maestrului Horia Andreescu, un dirijor ce, la modul absolut serios, e probabil cel mai bun din aceasta tara.

Daca concertul l-ar fi avut solist pe Vengerov, impreuna cu Andreescu si suprema Orchestra Simfonica din Londra, cu siguranta ziua de azi ar fi fost cea mai stralucita din toate ale Festivalului - programul in sine ajuta mult la aceasta impresie: Concertul pentru vioara si orchestra de Piotr Ilici Ceaikovski si Simfonia Fantastica de Hector Berlioz. Asa schimbat, solistul serii a fost un recunoscut muzician american, Joshua Bell, care a dat viata concertului solistic in modul lui aparte, dar si intr-un mod care sa nu tagaduiasca mult de tot regretul legat de lipsa lui Vengerov.

Joshua Bell are o mic palmares si in domeniul de sound-track si de muzica de film, fiind distins cu premiul Grammy si avand o compozitie ce a castigat Premiul Oscar. Dincolo de acest detaliu, Bell a stiut sa interpreteze cu destula pasiune si virtuozitate clasica acest fantastic opus fenomenal a lui Ceaikovski, cel mai cunoscut si aplaudat dintre literatura violonistica. Sigur, a fost frumos, dar nu extraordinar, a fost impresionant, dar nu inegalabil. Din punctul meu de vedere, ascultand-ul pe Bell a fost a reala placere, dar au fost momente cand imi imaginam ca cei mai exceptionali violonisti ar fi adus un suflu de virtuozitate si emotie.

Un moment stanjenitor a venit din partea publicului nostru "impecabil de educat", care a aplaudat navalnic dupa prima parte. S-a intamplat sa observ mai in detaliu reactiile maestrului Andreescu care, la inceput, a asteptat indelung ca oamenii sa-si ocupe locurile inainte de a incepe concertul, iar acum, intr-un moment atat de penibil, a trebuit sa le linisteasca (as zice "sa educe", intr-un mod dur) aplauzele, ajungand sa arate ca mai sunt doua (doua!!) parti de interpretat.

Pana-n final, Concertul de Ceaikovski este o lucrare de mare valoare, astfel incat orice artist ce ii depaseste conditia si ii atinge marea emotie, cu toate artificiile de mare intensitate sau de induiosatoare sclipire, merita aplauze.

Programul a continuat cu marea simfonie a lui Berlioz, Simfonia Fantastica. Aceasta simfonie intotdeauna prinde un interes de natura teoretic si conceptual, pana sa ajunga sa fie, pur si simplu, ascultata, in toata splendoarea. Astfel, niciodata nu este agasanta povestea ce precede muzica: lucrarea aceasta este printre cele mai importante capodopere ce lumineaza stilul de "simfonie programatica" (perioada de Romantism, in sine, a avut bazele in muzica programatica, sau muzica bazata pe un program, pe teme, pe inspiratii si surse clare). Iar tema in sine este halucinanta: povestea unui tanar artist (Hector Berlioz in persoana) care traieste o seama de visuri si inspiratii, multe in urma opiumului, ajungand de la extaz la turbare si moarte. Ca leitmotif, simfonia prezinta nu mai putin faimoasa idee muzicala fixa, adica "chipul iubitei", ce reapare pe parcursul intregii simfonii, in varii expresii.

Simfonia m-a incantat enorm, a fost (rusine sa-mi fie) prima oara cand am auzit-o "live". Tinand minte putinele lectii despre Berlioz, am asteptat mai mult decat orice ultima parte, Visul unei nopti de Sabat, in care artistul ajunge intr-o cosmareasca fantasma, imediat dupa ce a murit inveninat. Chipul iubitei este cel mai deformat, intr-un stil muzical de supliciu expresiv. Aceasta ultima parte a simfoniei a sunat exceptional pentru mine.

Jurnalele de festival de a doua zi au comentat abordarile noi ale maestrului Andreescu. Intr-adevar, a sunat mai mult decat o interpretare. A sunat mai mult decat o simfonie orchestrala. A sunat foarte bine.

Bis-ul a fost un foarte frumoasa surpriza, dar as spune ca fost si una foarte inspirata, dat fiind ca Horia Andreescu se afla la pupitru, plus ca nu trebuia decat sa murmuri primele note ca sa-l faci pe roman sa te adore. Bis-ul a fost Rapsodia romana nr. 1 de George Enescu, lucrare capodopera si "imn" (folosesc un cuvant rece, desigur) in sufletul muzical romanesc. Publicul a aplaudat frenetic, cum spuneam, inca de la primele note, dupa care nu a mai fost vorba ca orchestra si maestrul sa nu primeasca cele mai intense ovatii din intreg concertul. Interpretarea nu a fost chiar extraordinara, mici gafe aparand neasteptat. Mai mult, nu pot relata ca Orchestra din Londra a interpretat suta la suta de autentic (in sensul de a o "simti") Rapsodia. Totusi, momentul acesta nu a palit, ci a insufletit, pentru ultima oara, un moment de calitate al Festivalului .

Ziua a VIII-a (Ziua a XXI-a) - 21 septembrie 2007

Scriu cu o mica intarziere despre ultima zi de Festival la care am fost prezent, una desavarsita din orice punct de vedere: nume grele, maiestrie, muzica pura, impresii nespus de placute. La modul general, a fost si unul din ultimele concerte mari ale Festivalului, pregatit si imaginat, parca dinainte de orice, drept un concert senzational si drept un miraculos dar. Cum, bineinteles, in spatele personalitatii sau a orchestrei prestigioase se afla artist perfecti si ansambluri stralucite, programul acesta pretentios de stralucitor a fost si un binemeritat act complex de muzica subtila si muzica placuta (sau devotata placutului, emotionantului, spiritualului).

Marele artist a fost pianistul Evgeny Kissin, pianist extraordinar si unic in marea lume a muzicii, copil-minune al virtuozitatii si exponent de marca al scolii ruse supreme, acum un pianist matur si, in continuare, unul perfect si special. De Kissin, desi este unul dintre cei mai recunoscuti si adorati muzicieni ai vremurilor (in orice mod o iei: de la arta la sell), se leaga nu o simple faima si un naiv entuziasmat, ci o admiratie fata de interpretarile si stilul de marca, fara cusur, si pe deasupra deosebit aparte, ce se impletesc foarte bine.

In cadrul acestei editii a Festivalului, pot sa spun ca, impreuna cu Murray Perahia, Evgeny Kissin a fost cel mai mare nume ce a acceptat invitatia de a canta, si a sustinut cel mai fantastic concert (desi intr-un mod mult mai sobru si profund interpretativ, unul care de obicei nu aduce euforie in stilul ovatiilor, ci in stilul unei lectii de muzica si arta splendissima) din toata seria pianistilor valorosi (la modul general, nu e tocmai bine sa admiram tocmai seara aceasta, in loc sa o numim ultima enorma dintr-un ciclu de alte multe reusite).

Kissin, impreuna cu Orchestra Simfonica din Londra (al doilea concert al ei, dupa frumoasa performanta din 20 septembrie) dirijata de Sir Colin Davis (aniversandu-si, in curand, cei 80 de ani impliniti, tot printr-un concert pregatit impreuna cu Kissin), au pregatit un program complet Beethoven. Adica cea mai solicitanta si magnifica dintre pianele pentru concert si orchestra, Concertul Nr. 5 "Imperialul" si una dintre marile simfonii ale literaturii muzicale si ale celei Beethoveniene, Simfonia a III-a "Eroica". Un program (dat fiind ambele lucrari) menit sa trezeasca imperativul detaliu ca muzica lui Beethoven devine o arta grea si nobila.

Concertul lui Kissin a avut talentul de a fi perfect si minunat de ascultat. Un concert ca "Imperialul" este un concert favorit pentru marii pianisti (si nu numai), totusi intotdeauna exista aprecieri sufocante legate de cat de bine, de 'corect', de ilustru, de special trebuie interpretat (la fel cum Beethoven, el insusi, e un compozitor ce trebuie interpretat aparte). Dupa parerea mea, Kissin a interpretat "Imperialul" foarte bine, avand si cateva mici momente de o calitate sau de o interpretare aparte - fiindca, pe langa o tehnica impecabila si un simt muzical fantastic, Kissin este si pianistul intre pianisti care stie sa dea un plus surprinzator de culoare si de expresie. Tot dintre pianistii acestui festival, Kissin s-a remarcat drept artistul ce si-a manuit instrumentul cel mai bine - cu forta, cu sensibilitate, cu rigoare, cu fantezie. M-a cucerit; ne-a cucerit; a cucerit...

Ceva neplacut s-a intamplat totusi, cand pianul (un "stift", cum il putem noi numi, ceea ce e scandalos privind calitatea si bunul morav al organizarii Festivalului) a cedat, si Kissin a cantat mai mult de doua parti ale concertului cu o coarda rupta. Desigur, nimic ce sa-l tulbure cu adeverat pe maestru, din moment ce arta nu impune emotiile unei astfel de intamplari. Totusi, mai mult decat probabil, Kissin nu a apreciat, intr-un final, starea proasta in care a fost adus pianul.

Concertul a continuat cu Simfonia a III-a, elegant definita de Orchestra Simfonica Londoneze si de vitalitatea (de maestru) a lui Sir Colin Davis. Simfonia se inscrie in cele mari, vulcanice si monumental inspirate. Altfel, contrastele si emotiile puternice (si destul de lungi) se inscriu in traditionalismul viu beethovenian. Poate Orchestra a avut o reusita mai important ziua trecuta, cu Simfonia programatica a lui Berlioz - eu chiar am auzit pareri cum ca Orchestra a dezamagit pe cand Kissin a fost exceptional - totusi alegerea unui concert complet beethovenian, plus frumoasa interpretare a simfoniei acesteia, a insemnat un merit deosebit.

O seara splendida, din punctul meu de vedere.

That's all folks.

Ca v-a placut, ca nu v-a placut, thanks for watching this.

I heard there will be a follow-up

In English.

Noutati?

Nu prea.

Privind transcrierile, am avut o saptamana cam incarcata.

Rico, fii bun si da niste sfaturi. Cum ma initiez in muzica lui Enescu fiindca constat ca tocmai pe acesta l-am omis in vremurile mele "clasice" !

Mai e o luna!

O sa avem si reportaj editia 2009?

Mai sunt doua luni, incepe la intersectia dintre august si septembrie.

Coverage din partea mea pe perioada 11-16/17 septembrie si-n 23, cand merg la Jacques Loussier.

Da, am vazut 30 August si nu stiu cum mi-a iesit asa calculul

Cool!