Unora le place jazz-ul

Badi Assad - "Solo" (1994)




Bossa Nova & Brazilian Jazz (si putina chitara clasica).
O muzica parca facuta pentru a fi ascultata in serile/noptile calduroase de vara.
I love it!


Postez aici, pentru a putea fi mai usor ignorat de catre cei neinteresati de acest gen muzical (la urma urmei este un forum de rock progresiv si asa si trebuie sa ramana). Voi incerca sa scriu cateva cuvinte despre fiecare album de jazz pe care il voi asculta.

interesandu-ma in privinta bassistului Christian McBride, pe care il vom vedea pe taramurile noastre, in octombrie alaturi de Chick Corea si John McLaughlin, am dat peste un proiect numit The Philadelphia Experiment. albumul, din 2001, este inspirat din lumea Philadelphiei, care este o lume pestrita din cate am inteles, de prin filme cel putin. alaturi de McBride mai canta pianistul Uri Caine (cu inclinatii spre muzica clasica) si bateristul Ahmir Thompson (spre hip-hop). de aici rezulta un stil propriu care iese cu brio din obscura eticheta a experimentului. apogeul discului coincide cu Ile Ife

John Abercrombie, Badi Assad & Larry Coryell – “Three Guitars” (2003)



I love Badi !

Am vazut anul trecut pe Mezzo acest trio (pe vremea cand intre 8 si 9 seara se difuza jazz) si am ramas uimit nu de cei doi mari chitaristi, pe care ii stiam, ci de extraordinara brazilianca.
Nascuta intr-o familie de muzicieni, cu cei doi frati mai mari ai ei, formand un duo de chitara clasica, renumit cel putin in tara lor, Badi este ea insasi o foarte buna chitarista. Le face fata cu brio celor doi monstri sacri ai chitarei, impreuna cu care a realizat acest disc.

Peste asta, Badi are o voce foarte buna si este foarte pasionata de percutie. Am vazut-o utilizand diverse instrumente, care de care mai ciudate (cine l-a vazut pe Airto Moreira stie la ce ma refer) si a dezvoltat o tehnica de percutie vocala uimitoare (mouth percussion) si o alta denumita body percussion (isi trage palme peste tot, dar mai ales pe obraji). Suna ciudat spus, dar e extraordinar cand asculti si vezi.

Five stars for three guitars !

Am ramas uimit cand, citind biografia lui Badi Assad de pe allmusic, am aflat ca, in urma unor probleme personale (divort) si medicale, brazilianca a lipsit la sfarsitul anilor 90, inceputul anilor 2000 din viata muzicala, nefiind in stare sa cante la chitara (dizabilitate motorie). A luptat, si-a revenit si a scos iar albume minunate printre care si cel pomenit mai sus.
O femeie frumoasa si puternica !

Si daca tot vorbeam azi de jazz iata un film documentar despre si cu GENIUL Michel Petrucciani.
http://video.google.com.au/videoplay?docid=-1172784483135614308&hl=en
Are 38 de minute si poate fi descarcat. Pacat ca a murit asa devreme!
In 1999 parca a concertat si la noi. Poate a fost cineva atunci sa ne spuna ce s-a petrecut?

Woody Allen canta jazz (clarinet) nu doar de placere ci, impreuna cu trupa New Orleans Jazz Band, da si concerte (anul trecut a fost si la Budapesta). Da, despre marele actor si genialul regizor Woody Allen este vorba.

https://www.youtube.com/watch?v=4ISEuTTDgKM&feature=related
https://www.youtube.com/watch?v=-y3hJNORuvg&feature=related

Jazz traditional, de la radacini. Woody are o buna miscare de picior.

da, intr-unul din filme (nu mai stiu care) muzica din coloana sonora e chiar a trupei lui.

Mut postul initial despre ultimul Leucocyte aici:


A fost lansat in 1 Septembrie ultimul album al trupei, Leucocyte, album ce contine muzica noua, prelucata si inregistrata de trupa intr-un session maraton si predat pentru editare si printare in mai 2008 (asadar, cu aproape o luna inainte de moartea tragica a lui Esbjörn Svensson, pe 14 iunie). Ca de obicei, albumul a fost lansat de ACT.

A durat 13 zile de la lansare, dar l-am ascultat si eu in sfarsit, si trebuie sa recunosc, multa lume observa un anume lucru: incarcatura negativa, experimentala, chiar si meta-auditiva a pieselor. Este, in principiu, ceva cu totul diferit de ce au cantat E.S.T. in cei 15 ani si-n cele 11 albume precedente. Sigur, sunetul original E.S.T. razbate satisfacator, dar conceptul si muzica in sine este de cu totul alta factura: dark, in multe locuri experimental, incarcata si uneori distonica. In partea opusa, linii melodice lente, obosite, "sorrow", cantate de Esbjörn la pian, in timp ce Berglund si Öström adauga, de regula, efecte sonice sau grave.

Punctul de vedere este asadar bine sustinut: lipsesc single-urile precum The Well-Wisher sau Goldwrap, lipsesc chiar melodiile simple, cantate sau imbogatite improvizational in stilul natural E.S.T. In schimb, ascultand Leucocyte, ceva m-a rascolit mult, fiindca imi dadea impresia ca Esbjörn ar fi simtit ceva in legatura cu viitorul sau.

Oricum, poate nu cel mai bun E.S.T., dar cu siguranta unul cu totul special...si, desigur, albumul din urma, "cantecul de lebada" cum s-ar putea spune, desi deloc unul in sens traditional.



cu un mic edit, odata ce l-am rescultat: ESTE unul din cele mai bune album E.S.T.

Aldi a scris:

Woody Allen canta jazz (clarinet) nu doar de placere ci, impreuna cu trupa New Orleans Jazz Band, da si concerte (anul trecut a fost si la Budapesta). Da, despre marele actor si genialul regizor Woody Allen este vorba.

https://www.youtube.com/watch?v=4ISEuTTDgKM&feature=related
https://www.youtube.com/watch?v=-y3hJNORuvg&feature=related

Jazz traditional, de la radacini. Woody are o buna miscare de picior.

your post just made my day nenea asta mi-e tare simpatic

^ ma bucur
simpatic woody stand pe scaun si batand ritmul din picior

Ricochet a scris:

cu un mic edit, odata ce l-am rescultat: ESTE unul din cele mai bune album E.S.T.

la mine curge în maşină de o săptămînă .... este clar cel mai bun e.s.t. (IMHO)

poate nu va fi pe placul tuturor, nu ştiu ce aşteptări aveau, dar pe mine m-a dat pe spate atmosfera apăsătoare şi construcţiile melodice aproape progresive.

e greu de numit cel mai bun deasupra tuturor celorlalte, fiindca muzica cu care ne-au obisnuit E.S.T. si-a avut varful in Viaticum, poate si Tuesday Wonderland. Leucocyte e pur si simplu cu totul altceva. De gustibus, in privinta asta...

cînd am spus că e cel mai bun, era o cotaţie în topul meu personal (ca de altfel toate intervenţiile mele pe forumuri ) şi nu mă refeream la cel mai bun în sensul AllMusic, AllThatJazz sau Penguin Guide .. unde se ţine cont de mai mulţi factori (de exemplu faza că un album excelent dar adresat unui public restrîns nu va lua niciodată mai mult de trei stele)

bibi a scris:

cînd am spus că e cel mai bun, era o cotaţie în topul meu personal (ca de altfel toate intervenţiile mele pe forumuri ) şi nu mă refeream la cel mai bun în sensul AllMusic, AllThatJazz sau Penguin Guide .. unde se ţine cont de mai mulţi factori (de exemplu faza că un album excelent dar adresat unui public restrîns nu va lua niciodată mai mult de trei stele)

AllMusic? AllThatJazz? AllThatAll?
si eu ma refeream la "topul meu" (sau, ma rog, cel mult o perspectiva semi-personala)

Nu stiu daca va plac chestiile gen free jazz, dar pe mine recent m-au cam prins Alice Coltrane si Pharoah Sanders. Sau Art Ensemble Of Chicago, care iara-s foarte misto, mai ales Les Stances a Sophie.

Eu sint fan Art Ensemble Of Chicago şi Lester Bowie

concert din perioada ECM '80

https://www.youtube.com/watch?v=XfM8R-kd7KY

sau cu Cecil Taylor (din perioada DIW cred)

https://www.youtube.com/watch?v=iDFXz7v9wtM


îmi mai plac Gato Barbieri (anii 60 - 75, pînă a dat-o în aiureli) sau Don Cherry.

Concert de 5 stele, în tempo de jazz

Minunată zi de duminică.

Încep să scriu despre concertul trupei Five Peace Band (egal Chick Corea, John McLaughlin, Kenny Garrett, Christian McBride si Vinnie Colaiuta) la două-trei zile după ce i-am ascultat. Merită să spun direct, din start – nu-i niciun secret de ținut sau amânat în asta, și nici nu l-ai putea păstra sau prelungi prea mult timp – că actul celor cinci artiști, toți (prea) ușor de încadrat în constelația ”maeștrilor de jazz” – așa cum sugera titlul festivalului în sine (23-26 octombrie + 24 noiembrie) – a fost senzațional, iar transa în care am rămas din acel moment încoace ține, în cea mai mare parte, de acea stare ”speechless”, în care te pot lăsa toate lucrurile bune, dacă nu doar cele mai bune dintre cele bune. Dacă, rămas fără cuvinte, mi-e imposibil, chiar și acum, să vorbesc prea mult despre concert, a scrie despre el ar fi în schimb cea mai potrivită alternativă. Dar și-aici sunt, în mare parte, blocat de aceeași stare ”speechless”...Recitind (deja) cele scrise mai sus, mă gândesc că entuziasmul mi-e, într-o oarecare măsură, exploziv, că nu-mi măsor cuvintele poate pe cât ar trebui. Totuși, singura nuanță pe care sunt în stare să o aduc este faptul că știam – sau simțeam – dinainte cât de fabulos va fi tot; prin urmare, nimic nu m-a luat atât de mult prin surprindere, ci mai degrabă a fost exact ceea ce mă așteptam. În completare, putem spune, pe un ton mai rece, că nimic scris (aici sau oriunde) nu poate descrie în întregime și-n esență cum a fost concertul, astfel, din păcate, între cei care au fost prezenți și cei care au ales să nu meargă (sau nu au putut) distanța nu poate fi ameliorată.

Tot la modul personal, încep să asemăn anul acesta cu anul 2006, cel al debutului meu în concerte muzicale (în afară de cele clasice), când totul a culminat cu două momente: Al di Meola și Esbjörn Svensson Trio, ambii veniți la mine în Timișoara. Anul acesta, recunosc, putea fi mult mai îmbelșugat, totuși două sunt, în ultimă instanță, momentele anului: concertul lui John McLaughlin în mai și concertul Five Peace Band de-acum, ambele în București. Aș zice că ”în 2008, mai mult decât atât nu va mai fi”, dacă n-ar trebui să las loc, cu optimism, pentru încă o porție, în luna ce urmează (Timișoara Jazz Festival). Dar bine și-așa, pentru că, după (cel puțin) o nouă ediție la Gărâna care a fost apreciată la superlativ (parcă mai mult decât oricând, în anii recenți) și după acel performance electrizant al lui McLaughlin, atât festivalul Masters Of Jazz în sine, cât și momentul său de vârf (asta de presupus), au fost un climax după care lucrurile nu pot decât să se liniștească, iar noi nu putem decât să ne gândim la ce ar mai putea urma, sau cine ar mai putea veni, cu precădere în anul următor. Să-mi fi văzut deja mulți dintre favoriții în jazz - e încă una din bucuriile pe care nu le pot exprima, pe deplin, în cuvinte. Privind lucrurile altfel, România atrage nume mari în mod admirabil, iar toți connoisseurii răspund marii chemări cu un entuziasm viu. În ce privește jazz-ul, nu pot fi decât extrem de mulțumit.

Dar exagerez cu cele spuse puțin mai înainte, și orice cunoscător îmi va atrage atenția de lucrul acesta. Chick Corea cântă în România pentru a treia oară, și, din câte am aflat, de fiecare dată a venit la București. Primul din cele trei concerte a avut loc acum 15 ani. În ce mă privește, contează că Chick Corea a fost hic et nunc și că eu am fost acolo să-l ascult. Altfel, dacă primele concerte au fost solo sau cu o trupă (improvizată) și acesta a fost cum a fost, următorul ar putea fi, poate, și cel mai ideal, o apariție împreună cu Return To Forever, mai ales din moment ce trupa s-a reunit și a concertat anul acesta. Nici Five Peace Band nu a fost un simplu (cuvântul în românește ar suna prea oribil, așa că aleg) gathering, dat fiind că cei cinci sunt abia la început de turneu (București a fost a treia oprire, după Monte Carlo și Irlanda, în drum spre Royal Festival Hall – not bad!!) și vor concerta în această formulă până în aprilie anul viitor. Astfel, eliminăm prejudecata dinaintea concertului (off-topic, parcă toate concertele au mici prejudecăți în avans - și aproape toate sunt șterse după) cum că marea reuniune dintre Chick Corea și John McLaughlin (depărtate sunt zilele sesiunilor ”BB”!) și ”alcătuirea” unui ”five piece” ar fi fost oarecum întâmplătoare. Iar dincolo de aspectul unui turneu care sigur va face furori precum ne-a intrigat și încantat totodată pe noi toți, aici la București, muzica ne-a convins cel mai mult.

Răscolesc pentru ultima oară prin memoriile și impresiile mele personale, promițând apoi să intru în detaliile concertului. Marea persoană pentru care am răspuns chemării și am mers la București la concert a fost Chick Corea, mai mult decât pentru oricine și orice, deși am auzit de fiecare în parte (gândindu-mă bine, nu aș fi refuzat să-l aud pentru a doua oară pe McLaughlin, pe care, spre deosebire de Chick, l-am văzut exact de câte ori a și fost la noi în țară). A-l vedea într-un concert live ținea de cele mai bune vise - și iată-mi visul împlinit! Nu am fost niciodată în stare să decid între el și Keith Jarrett (mai nou, între el, Jarrett și regretatul Esbjörn Svensson) care mi-e favoritul suprem. Poate Keith într-un final, dar, no matter what, felul diferit în care a cântat întotdeauna (și cântă chiar și azi) Chick, fantezist, friendly, aromat, cu multă sensibilitate sau subtil-original m-a apropiat de muzica lui în aceeași măsură. Prima oară l-am auzit pe Chick, fără să știu ce și cum, improvizând frenetic cu Joe Farrell, Eddie Gomez, Steve Gadd (sau Harvey Mason?) și Gayle Moran; ascultam o piesă lungă și sublimă – și culmea, aici improvizațiile lui Chick nu erau pur și simplu consonante și vibrante, ci și năucitoare. Mai târziu, odată ce colecția Chick Corea a început să se îmbogățească (sau mai degrabă să se definitiveze), am pornit involuntar să-i iau la rând albumele. Rareori m-am mai desprins din universul lui, din acel moment. A urmat, bineînțeles, și intima apropiere de Return To Forever, unde Chick poate fi recunoscut aproape în fiecare moment pe care-l are (să nu mai vorbim că și ”dincolo de muzică”). Din toată muzica trupei, Light As A Feather este un adevărat album de suflet, pe când ”solo”, n-a durat mult timp până să redescopăr prima piesă ce-am ascultat-o atunci odată, și-anume Dear Alice de pe Mad Hatter, acesta rămânând până în prezent albumul meu favorit. Față de anii ”clasici”, Chick Corea a obosit rareori și ultimii ani o dovedesc în întregime. De fapt, observ o ușoară nostalgie după colaborări vechi sau reinterpretări inedite ale muzicii de-odinioară, dovadă reînnodarea Return To Forever sau ”noul” (deși puțin mai modestul) Corea & Burton...

Am putea spune, în același fel, deși cu un pic de stretch, că colaborarea între Chick Corea și John McLaughlin are, măcar parțial, motivul nostalgic al momentului ”BB” (sau ”IASW”, sic!), lucru conștientizat nu numai în sufletele fanilor, ci și de către cei doi artiști.

Prin asta, Corea și McLaughlin au gândit foarte bine cum să înceapă și să termine un concert în care ei doi erau numele sonore și colaborarea lor e de-asemenea răsunătoare, intrând pe scenă doar ei doi la început (după o așteptare considerabil de lungă, ba chiar amânată, de la 19.00 la 20.00), respectiv întorcându-se ”one more time”, iarăși doar ei, cu un unic bis. ”Prologul”, deși simbolic, a făcut mai mult decât orice altceva legătura cu vechea colaborare de pe albumele monumentale ale lui Miles Davis. A fost un scurt, firav, melodic fragment de pe In A Silent Way (piesa), de încălzire în ce privește concertul dar și de deșteptare a simțurilor, pe când bisul a fost iarăși un cover, pe care însă - îmi torn cenusă în cap – nu l-am recunoscut ca nume și muzică (uitându-mă, deci, pe setlist-ul oficial, e vorba de: My Romance).

Pe de altă parte, odată ce Christian McBride (cu care, dacă nu mă înșel, Chick Corea a colaborat recent, în albumul Super Trio din 2006 sau 2007), Vinnie Colaiuta și Kenny Garrett și-au făcut și ei intrarea, conceptul Five Peace Band s-a pus în mișcare. Și de-aici încolo, toți au auzit mărețul, dinamicul efort al unui cvintet ”magistral”; e absolut irelevant dacă principalul duo a rămas în atenția ascultătorilor sau nu, s-a auzit în schimb cât de echilibrați au fost cei cinci în colaborarea lor, ca, odată instalată melodiile într-un ”groove” fastuos, fiecare să uimească sau să farmece publicul cu multe, fascinant de multe solo-uri.

Corea a fost, în cazul acesta, poate un pic mai retras, dar asta nu înseamnă (sau nu a însemnat, cel puțin pentru mine) că nu i-am putut recunoaște exact stilul ”unic” (folosesc ghilimelele pentru a epitetiza cumva un cuvânt cu un sens direct). În special în piesele compuse de el, Chick dădea tonul cu un pasaj melodic fluent sau plin de viață, de regulă la pian, în timp ce, mergând de la fusion-ul clasic până la armonii presetate electronic, la keyboard servea acompaniamente ritmate, înflorituri spontane (improvizatorice, așadar, deși solo-ul era la alt artist) sau clădea un limbaj pe deplin consonant cu al celorlalți. Că veni vorba, în momentul când s-a dus la pian pentru prima dată, în piesa a treia, am simțit un fior, unul poate inexplicabil, dar exact pe măsura interesului meu viu în acest artist. Cum să mi-l explic? În acel moment, mi-am amintit exact în ce ipostază vroiam să-l aud pe Chick Corea: aceea de pianist. E imposibil ca un fan Chick Corea să nu fie atent la toate albumele în care acesta își dezvăluie personalitatea cântând la pian - cu atât mai mult îmi explic astfel fiorul. Îndrăznesc chiar să împing limita afirmației: dacă fusion-ul cu Return To Forever e un lucru, albumele solo fusion sunt ceva mai rare și chiar neesențiale (excepție The Leprechaun), astfel încât, de multe ori, Chick Corea prestează pianistic, iar în cele mai speciale cazuri, albumul solo în sine luminează asupra lui Chick, singur cu pianul, cântându-și creațile, îmbogățind fiecare melodie cu harul improvizatoric. În concert, odată ce se punea la marele instrument (un Steinway care ori e cel pe care mulți interpreți au suferit anul trecut la Festivalul Enescu, ori e, surprinzător, nou, ori e comanda specială a lui Chick...), sunetul muzicii era frumos, ciudat de pătrunzător și elegant față de cât permitea acustica sălii și, mai devreme sau mai târziu, îți dădeai seama că acesta era o mare parte a darului oferit de el celor care au venit să-l asculte. Cu alte cuvinte, sunetul muzicii stilizate a lui Chick Corea a contat mai mult decât solo-urile tradiționale, trezind aceeași vibrație ca orice interpretare mai specială, mai ieșită în evidență.

McLaughlin, spre deosebire, a prestat cam la fel de exploziv ca în luna mai, fiindcă, în cazul său, n-ar fi fost cu putință să-și estompeze virtuozitatea și forța interpretativă. Tot la capitolul ”intens”, Vinnie Colaiuta a fost genul de artist prolific care nu te lasă să respiri, el fiind cel care a dezvăluit natura marcantă și inepuizabilă a concertului încă de la prima piesă de ansamblu. Colaiuta a dus publicul la extaz pe măsură ce treceau piesele (timpul pierzându-și, în schimb, semnificația), primind cele mai puternice aplauze la capătul fiecărui solo. Fanii care au fost și la McLaughlin & Fourth Generation în mai sigur își amintesc artistul-revelație numit Mark Mondesir, tânărul toboșar din acel cvartet. Cel puțin unul din solo-urile sale din acel concert, torențial și fascinant, a rămas drept memorabil. În comparație, Vinnie a fost constant în tehnică și forță, confirmându-și totodată faima îndelungată, stilul major și entuziasmul. Kenny Garrett a impresionat la saxofon în egală măsură, dar față de adrenalina pură a lui Colaiuta sau față de vârful virtuozității atinse de McLaughlin, aici a fost vorba de un jazz pur, excelent, superb chiar. Da, o spun fără rezerve, Garrett mi s-a părut incredibil, întrecând toate așteptările cu solo-uri minunate, în care muzica atingea o notă expansivă, improvizațiile în sine fiind extraordinare, iar jazz-ul resimțit din asta fiind de o viță nobilă. Astea fiind zise, să nu completăm oare ”chinta” cu Christian McBride, (contra)basist cu albume solo moderne, colaborări exhaustive, stiluri mixte dar și o legătura specială, ”vintage”, în lumea jazz-ului? S-ar putea cârcoti despre ușoara umbră în care a stat, dar mi se pare o replică nepotrivită, ca și cum cineva ar fi fost constant atras de intervențiile bogate ale celorlalți patru muzicieni, uitând însă că McBride susține, grav-ritmic, fie la chitară bas fie la contrabas, întregul ”groove”. Un moment mai special poate fi pe deplin menționat, exact la începutul părții a doua, când McBride și Corea au reîncălzit atmosfera cu un început de piesă (sau mai degrabă un prim moment al unui soi de ”medley”) în tonuri minore și cu un iz misterios, urcând totuși în sfere mai aprinse.

În prima parte, trupa a cântat (doar) patru piese, cu tot cu ”prologul” In A Silent Way, ceea ce a durat (doar) 40 de minute. Dacă duo-ul a fost scurt, celelalte piese au fost mult mai lungi (”epice”, ne-am amuza în limbajul rock-ului progresiv), consistente și...palpitante. În special la Raju mă refer când spun palpitant, fiindcă e exact genul de ”electric jazz” cu mult efect și o sonoritate prea-plină reîncercat recent de John McLaughlin – căci el a compus piesa. Raju e de pe noul album Floating Point, leitmotivul său ritmic persistând după fiecare solo, diluat numai la început, prin contribuția lui Corea. Odată ce melodia a căzut pradă așadar ritmului (fusion-funk, să zicem?), improvizațiile mai mult decât generoase și neașteptat de puternice (”tricky”, ar descrie Corea) au dezvoltat audiția dincolo de obișnuit, mai ales deoarece cu greu ne-am fi putut imagina un moment atât de înfierbântat (și foarte bine încălzit, în termeni ceva mai muzicali), atât de devreme. A urmat o piesă nouă compusă de Corea (de fapt, toate piesele lui Corea explorau noul, fără să fie de pe un album anume, poate albumul urmează să apară), intitulată The Disguise, prima în care Corea s-a mutat la pian, o piesă în general la fel de complexă, dar de o sonoritate diferită. New Blues Old Bruise a revenit în tempo vivace, prelungind iar momentele intense de jazz.

În a doua parte, trupa a revenit cu piese și mai elaborate, ba chiar structurate în stilul ”medley”, pe lângă deja tradiționalul impuls către jazz artistic sau pur-și-original-improvizatoric. Hymn To Andromeda, par example, a pornit de la ambianța elegantă creată de Corea la pian și McBride la contrabas – ceva ce am menționat deja – ajungând via fusion la rețeta veroce cunoscută de pe acum, dar cu ingrediente în plus. Față de prima parte, în cea de-a doua totul a avut o savoare și (în același timp) fervoare superioară, de parcă cvintetul și-a împins, în mod neașteptat (sau neînchipuit), limitele și imaginația. Aici, următoarea piesă Señor CS (sau Siyez/Say Yes, cum mi-am notat pe moment, sic!) – de pe Industrial Zen al lui McLaughlin, un album care m-a dezamăgit, dar în care parcă prin piesa asta și alte câteva reușea să strălucească cât de cât – putea foarte bine, prin climaxul ei, să fie un sfârșit de concert, ce să ridice sala în picioare; între timp, în interiorul piesei, trupa a împletit o fantezie de mișcări, improvizații și dialoguri. Dar concertul a continuat, spre deliciul unui public care deja gusta fiecare picătură, cu Mr. Jackyl, o piesă veche din repertoriul jazzistic. Aici, Corea a dat tonul la pian, melodia piesei fiind agitată, accidentată, dar de un ”bop” old-fashioned. N-a fost greu ca ceilalți să preia ritmul (mai important, feeling-ul), imitațiile înflorind din plin. Cam pe-aici, solo-urile lui Garrett au avut impactul suprem, deși e în același timp greu de spus când anume interpretările sale individuale (căci, împreună cu McLaughlin sau Corea, sunetul saxofonului aducea fie o variație deosebită, fie o întregire adumbrită, dar nu ieșea chiar cu nimic în evidență) nu și-au avut marele farmec. O piesă a descărcărilor și reținerilor, mai ales când motivul inițial se transforma într-un ”deep fusion”. Simțindu-se că mai e timp și forță ”for one more”, trupa și-a încheiat concertul cu For (sau Five?!) Peace Band, în mod clar un piéce de rezistence (una din două, maxim trei, după cum mi-a plăcut, toate în partea a doua!). Garrett și Colaiuta au strălucit din nou, aici a avut loc și cel mai proeminent solo al lui Chick Corea, în timp ce McLaughlin a condimentat până la capăt virtuozitatea electrică, în special în dialog cu Garrett. Colaiuta a încins solo-ul și-așa scurt al lui McBride, spre finalul excelent al unei piese de vis. Cu My Romance, Chick Corea și John McLaughlin, revenind în aplauzele neobosite ale întregii săli, au oferit un duet mai special decât In A Silent Way de la început, totuși de același rafinament și ”drift”, nepunând la socoteală ca a fost momentul ce-a întregit sunetul muzicii stilizate a lui Chick Corea – acela îndeajuns de aparte –, contopit apoi cu armonicele ceva mai difuze sau, pe de altă parte, cu melodiile mai profunde oferite de McLaughlin.

Ca fapt divers, dar interesant, iată un mică notă de blog scrisă de Chick Corea, în 27 octombrie, adică la o zi după concertul de la București:

We met some Romanian musicians who offered to play for us after the
gig last night - - but with a 7 a.m. rise to make the plane for
Vienna and then the show in Vienna, I unfortunately had to pass. I
asked them to give me a CD of theirs so I could listen to their wild
rhythms - - the odds on getting the CD are about, oh, I’d say 50/50.

The TV interviewer asked me: “Do you know something about Romanian
music?” - - I said: “Not much, so please show me - - some CDs maybe?” -
- I’ll check at the desk to see if he left any for me - - but I’m not
too hopeful.

We’re off to Vienna - - a magic city for music - - Mozart,
Harnoncourt, Gulda, Zawinul, my 2 piano concerti, and numerous
concerts through the years with such receptive audiences.

:aplauze:

Intarzierea de la 19 la 20 am inteles ca s-a datorat organizatorilor, care au vandut bilete cu doua ore diferite de incepere. In prima zi, la Al Jarreau, concertul a inceput la 19 iar sala a fost aproape goala.
Organizatorii nostrii

^ouch!!

mamă, mamă, ce review

singurul amendament la cele scrise ar fi că Chick Corea a mai fost la noi solo pian şi cu Origin, nu tocmai o trupă improvizată. În rest, un comentariu excelent, plin de entuziasm.

Felicitări !

Mersi

Ah, Origin, good band (parca prin 1999 au scos album). Cat despre solo, o tipa in dreapta mea zicea ca atunci cand a cantat astfel, Chick a fost zgarcit in muzica "complexa", a cantat lucruri usurele...

Nu stiti cumva pe undeva un JAZZ-archives pe lumea asta?
Asa ca si progarchives...I mean
Sarumana.

Miau trecut pe la ureche azi dimineata...ora 5.20...primele 2 piese de pe albumul
Stephan Micus- Athos. Acolo se intampla ceva
Va urma...