Gărâna International Jazz Festival 2009

Off-topic: Merge cineva cu masina din Timisoara vineri dimineata? Ca eu am niste legaturi cam proaste din Cluj si poate mai aveti vreun loc.
(Contribui la banii de benzina, daca mai e nevoie sa precizez.)

Sal. Eu vineri dimineata plec cu trenul pana la Resita, de-acolo ma iau amicii (3 la numar) cu "taxiul".

Rico, check you private messages

Cum tot am deschis subiectul, sper sa mai impartasiti opinii si poze

cozmik_bluez a scris:

Rico, check you private messages

Cum tot am deschis subiectul, sper sa mai impartasiti opinii si poze

Duly (well, am fost ocupat pana acum, deci mai degraba belatedly) replied.

Avem deja un topic despre Garana in sectiunea non-prog, o sa las cu siguranta impresii post-fest.

http://vremea.kappa.ro/caras-severin/garana.html

Azi

Maxima: 27°C
Realitate: 27°C


Noaptea

Minima: 15°C
Realitate: 13°C


Duminica, 26 Iul 2009

Minima: 16° C
Maxima: 26° C

Elena Udrea huiduita copios la festivalul de jazz

La Garana, in Semenic, se desfasoara anual un festival de jazz renumit pentru calitatea interpretilor, a publicului si pentru faptul ca scena se gaseste intr-o poiana. De 13 ani, niciodata nu a existat nici un incident la concertul de jazz. In aceasta seara, citeva sute de pasionati, multi tineri, prezenti la Garana au inceput sa huiduie copios in momentul in care si-a facut aparitia Elena Udrea. Suedezii care cintau pe scena s-au oprit din cintat, moment in care publicul a aplaudat, ca sa le comunice ca nu ei sint cei vizati si au continuat huduielile fara precedent la adresa ministrului turismului.

http://www.tolo.ro/2009/07/18/elena-udrea-huiduita-copios-la-festivalul-de-jazz/

vai rico vai

http://www.romanialibera.ro/a160105/elena-udrea-huiduita-la-festivalul-de-jazz-de-la-garana-din-caras-severin.html

cam in patru labe dl. giura, dar daca ministerul a dat ceva bani atunci il inteleg

Well, hello everybody, m-am intors!

A fost o experienta plina de serpentine, atat la nivel biografic, cat si in ce priveste festivalul.

Cu permisiunea voastra, o sa aveti impresii in saptamana ce urmeaza. Poate in 2-3 zile, poate am ende des Woches. Nu prea sunt sigur inca in ce fel sa-mi coordonez treburile la care ma intorc de maine (precum invatatul de limbi straine) si recenzatul de placere.

O sa includ si un rant despre Ministrul Turismului, care a fost in mod obtuz invitat undeva unde mai degraba Ministrul Culturii etc. avea ce sa caute, precum si impresii de alta natura.

Iata primul blognote despre Festival pe care l-am gasit (mentionat de insusi GaranaFest pe Facebook):

http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-34052694.html

De adaugat, orice se gaseste, de-aici incolo.

doua relatari (ale aceluiasi autor) aici:

http://dojoblog.info/2009/07/21/mda-m-am-intors/

http://deceblog.net/2009/07/the-hills-were-alive-with-the-sound-of-music/

"Dojo" este o colaboratoare a Festivalului, am si cunoscut-o personal mai demult.

Well, vestea buna e ca am terminat cu Hegen Lien Trio. Vestea proasta e ca nu stiu cu ce sa continui...

stii vorba aia... noaptea e un sfetnic bun!

inca o relatare: http://babylonoise.wordpress.com/2009/07/25/garana-jazz/

Un weekend prielnic, sunt la trei sferturi de drum cu recenzia festivalului. Trebuie doar sa nu mai visez cu ochii deschisi, atunci cand pun inregistrarea cu concertul lui Abercrombie (facuta de mine personala - un mic bootleg, heh), si sa-l comentez.


Ca tot am facut aluzie, pe langa obisnuitele (si strambele) poze, ati dori si cateva "excerpts" muzicale?

dorim dorim

cel tarziu maine, prezint impresiile.

scuze de intarziere.

OK, le luam pe rand, pana diseara postez tot.

Gărâna International Jazz Festival 2009
Ediția a XIII-a


Destule probleme pentru subsemnatul, aflat pentru prima dată la vestitul și impozantul Festival Internațional de Jazz de la Gărâna. Toate, desigur, de ordin personal, putând fi încadrate extrem de succint sub un simplu note to self: să nu mai mergi niciodată cu amici care, odată aflați sus pe Semenic, sunt mai mult interesați de grătare și de înecat prin lacuri decât de jazz (lucru deloc surprinzător, din moment ce, măcar în viziunea mea, jumătate din "satul de corturi" creat din nimic în jurul epicentrului Wolfsberg, în acel sfârșit special de săptămână, avea aceleași priorități – dar îndeajuns de șocant când e vorba de prietenii tăi), și să nu mai depinzi de alții (altfel spus, să îți iei inima în dinți și să mergi singur pe jos 5 km pe întuneric beznă, în loc să pleci de la concerte).

La fel de succint [sic?], pot spune că ziua de vineri - prima de concerte - a fost total compromisă, rămânând precum un capitol neterminat de roman, sau un fel de reportaj cu greu închegat, prea frugal, incomplet, și din care lipsește taman esențialul. Oricât m-am străduit și mi-am planificat să ajung cu bine și la timp la Festival, alte probleme, întârzieri și ceva din deja-sugeratele priorități complet străine de ce ar ține de jazz - toate mi-au făcut praf "debutul". Mi-o fi surâs norocul puțin de tot la început, când, deși întârziasem o oră și jumătate, am descoperit că ajunsesem ... la țanc! Organizatorii au avut o zi de coșmar, și numai ei sunt capabili să explice pe-ndelete ce a mers așa de prost, de concertele au durat până la 4 sau 5 noaptea, pregătirile au fost interminabile, und so weiter... Dar atât noroc, și nimic mai mult! N-am putut sta până la capăt - motivele le las deoparte, regretele sunt inutile. Se zice că concertul lui Terje Rypdal a fost nu doar cel care nu trebuia sub niciun fel ratat, ci chiar unul neasemuit de frumos. I will never know...

Impromptus pe teme de Frederic Chopin
Au mai durat pregătirile și după ce am sosit. Puțin șocant, așadar, când, în jurul orei opt și jumătate, în loc să răsune toată poiana a jazz polonez (trupa lui Jagodzinski era programată pe hârtie după "localnicii" de la Jazz de Necaz), cei trei artiști încă mai făceau sound-check-ul, pararel cu o sumedenie de alte reglaje. Am imortalizat în poză o scurtă "incălzire" facută de trio, în timp ce pe o scară, puțin deasupra pianului, se meșterea sus la un reflector. Publicul se formase deja în număr mare, tipic unui act secund al unei zile de concerte, totuși aerisit, vorbăreț, distras sau relaxat. Schimbarea au dat-o – deși tot în mijlocul unei mici agitații care nu putea să însemne nicidecum că toate s-au rezolvat - Marius Giura și primarul Brebului Nou - acesta din urmă incapabil, de emoții, sa dea formă unui discurs - deschizând oficial Festivalul. Stângăciile persistă, membrii trio-ului din Polonia coboară de pe scenă, doar ca să urce din nou peste câteva secunde, anunțați de omniprezentul F. Lungu (tradițional Moșu, dar eu, boboc gărânez, nu m-am acomodat încă îndeajuns de mult cu porecla).

Andrzej Jagodzinski Trio - adică A.J. la pian, Adam Cegielski la bass și Czeslaw Bartkowski la tobe - a fost așadar "trupa de încălzire" - și e ultima oară când folosesc expresia asta urâtă, mai ales că toate cele trei zile ale Festivalului au debutat, calitativ, în plină acțiune. Se pare că au concertat și la Bucuresti (Green House), cu câteva zile înainte de a venit la Gărâna. Cu 16-17 ani vechime, artistul și trio-ul deopotrivă și-au format o bună reputație. În ce privește recitalul oferit, conceptul său major ("Chopin & Jazz") a părut la prima vedere, și în condițiile în care nu știai nimic despre trupă (eu mi-am facut research-ul post-Gărâna), interesant. Totuși, acest flirt cu cele mai cunoscute și iubite miniaturi ale lui Frederic Chopin are nu numai rădăcini puternice, ci o foarte curioasă fluiditate în mentalitatea trupei. Primul lor album studio, în 1993, s-a numit exact Chopin, iar de-atunci, multe albume live (Chopin-Live At The National Philharmonic, 1995; Chopin Once More, 1999; Chopin - Metamorphosis, 1999 și, recent, Chopin [Sonata b-moll], 2008/9], afirmă, în același registru, marea afinitate a trupei. Un motiv în plus sunt și studiile făcute atât de Jagodzinski cât și de Cegielski la Academia de Muzică din Varșovia. Singurul lucru supărător s-a regăsit în prezentarea făcută, în mod tradițional, de Lungu: "Chopin – primul pianist de jazz". Te face, în cazul acesta, să te intrebi cum rămâne cu Liszt...

Departe de mine să doresc a diseca întregul concert și mai ales conceptualitatea sa puternică – totuși iată-mi impresiile. A fost, în primul rând, un jazz bun, plăcut, frumos modelat. Playlist-ul s-a limitat la transcripții ale unor piese arhicunoscute și relativ scurte (din ciclul de dansuri, de la preludii la poloneze, plus studii), departe deci de ceva nespus de ambitios, precum Sonata (integrală) menționată mai sus. Indiferent dacă miezul temelor principale ale lui Chopin au fost preluate și incorporate fidel, transformate inteligent și subtil, sau puternic diluate, miezul a rămas tot acel tipic, intrigant în câteva momente, melismatic și elegant jazz, dictat de interpretul central, Jagodzinski. Romantismul clasic s-a transpus, mai degrabă, într-o notă de eleganță – sau și mai concret, într-un echilibru ce-a estompat atât porțiunile prea molatice, cât și posibilele momente-pivot explozive (lasând aici loc doar pentru un singur moment memorabil). Piesa de început a fost, într-un fel, puternic caracterizatoare pentru stilul grupului - un initio discret, rece, imediat însa dinamizat, cu "tema străină" modificată ușor de către ritmurile percuționistului, urmând improvizația clară, bogată din partea pianistului, cu o replică bună din partea basistului. Punctul culminant s-a consumat aproape de sfârșit, fiind acel "dezechilibru" sugerat mai sus, și practicat printr-o spirală de improvizații, cu mici suspensii, dialoguri sostenuto de cea mai bună calitate și un foarte apreciabil solo tehnic, descătușat prin glissando-uri și alte trucuri, al lui Cegielski. Concertul nu s-a încheiat decat după alte două piese - una contrastant de lentă și sensibilă, în timp ce Valsul final a fost mai degrabă, datorită unor accente stridente și a unei ciclități temă-improv. subțiratecă, un mic rebut.

Reacția publicului a fost caldută. Entuziasmat de cele mai bune sau inspirate momente ale trio-ului, dar nedoritor de bisuri, ceea ce probabil spune ceva în sine. Eu, abia odată trecut prin toate emoțiile surprinse din acest Festival, mi-am dat seama că, oricât de bine a sunat recitalul lor cu substrat de "clasick", au fost până la urmă doar atât, în comparație cu restul. Buni.

----

Dacă A.J.T. au stat în jur de o oră pe scenă, următoarei trupe i-a trebuit aproape tot pe atât să se pregătească. Instalarea pe scenă mi s-a părut destul de rapidă, dar totul a devenit incredibil de complicat odată cu sound-check-ul. Publicul, departe de a fi agitat. Un tur al împrejurimilor. Peste 20 de tarabe de unde puteai să-ți iei aceleași beri, aceiași mici și același porumb fiert (sau prăjit), eventual mai un vin fiert, gustări tradiționale, înghețată sau un porc la rotisor (să fiu corect totuși, aproape de scenă au fost terase rezervate pentru artiști, precum și un mic stand de muzică, tricouri și cărti, sau altele cu suveniruri, înflorind din loc in loc). Puțin amăgitor, și nici n-am câștigat prea mult timp cu această plimbare. În replică, puțin timp după ce Jazz de Necaz au început, time was up.

Nu poate ieși o recenzie ascultând numai trei piese (deși, se pare ca asta a însemnat jumătate din concert), dar iată totuși câteva notițe. Nucleul trupei a rămas același, cu Sebastian Spanache la pian și suprem-talentatul Lucian Nagy la saxofon (și un alt instrument mai cu moț, electronic - "ewi"?), însă lucrurile au evoluat foarte mult, de la un cvartet de studenți al "misterioasei" Universități de Jazz din Timisoara, formând împreună cu Nagy "Bright White Line" și cântând în deschideri la festivale de jazz prin 2006, la o trupa completă și complexă în același timp, reunită pentru un concert de vază la Gărâna, indubitabil distinct de orice gig local. Firul conducător a rămas, deloc surprinzător, același apetit pentru o muzică explozivă și pentru o infuzie de stiluri, și aceeași (a)dicție manifestată în plan improvizatoric, chiar dacă cu rezultate variabile. Tavi Scurtu, la percuție, a părut mai degrabă pregătit a fi senzatia unui concert de rock sau de metal - și a dat tonul unei serii de tobari ”gălăgioși”, Dan Mitrofan la chitară electrică servea permanent replici de virtuozitate. Notabil, bineînțeles, Spanache, oscilând între Bluthner-ul natural și rezonabil de sănătos și "das Fusionklavier", însă nu și-a depasit nici până azi condiția de fusionist standard, doar entuziast, și de improvizator mai modest. În completarea sextetului, Victor Miclăuș la bas, și vocalista Maria Chioran, cu cea mai vagă performanță posibilă: voce slabă, roluri inexplicabil de minore. Demult apus farmecul refrenurilor vocale ale Florei Purim din 500 Miles High sau Light as a Feather...

Compoziții proprii (Spanache și Mitrofan), playlist foarte scurt, însă piese ireal de lungi, secvențate incisiv în teme precise, învolburate rapid, apoi delicios improvizate, evidențiind, măcar, saltul imens al acestei formații titrate, de la opening band la niște interpreți în toată cinstea, câștigând publicul de partea lor de la prima explozie de ritmuri și sunet. Paradoxal, totuși, nu a fost destul încât să mă mulțumească. Am apreciat stilul lor, dar n-am putut să-l accept drept ... stilat. Nagy se remarcă cel mai mult, și-n permanență (chiar și în orice ocazie – vezi ziua de sâmbătă), și cântă natural, extraordinar. Dar trupa rămâne inegală, si totodata concentrată pe un jazz de nouă generație, care este însă, oricum l-ai privi, accesibil, popular, exultativ-fascinant. Nu i-am ascultat până la capăt, dar chiar și așa, după nici două piese, a treia sonda deja, în mod static, aceeași sursă de adrenalină și de artificii, cu un interminabil dialog liber între principalii artiști. Sentimentul care nu m-a entuziasmat defel, în mijlocul unui spectacol negreșit viu și spumos, a fost că nimic mai presus de așa ceva nu avea sa se petreacă.

O oră și zece minute. Patru capitole scurte de roman. Zero pubele. Prin asta s-a tradus drumul pe jos de la Brebu Nou la Gărâna, făcut de mine după-amiaza, singur și pregătit mai mult ca oricând să mă revanșez pentru ziua ce-a fost pierdută. Și să bifez încă un nume prolific din constelația jazz-ului *greedy smirk*. Ajuns cu o oră mai devreme, i-am prins pe cei de la Platonic Band încălzindu-se, ba mai mult, repetând bucăti mari din program. Atmosferă relaxată, puțină lume. O dublă lansare de carte, foarte bine prezentată și la fel de bine primită, cu o jumătate de ceas înainte să înceapă muzica. Luând parte la acest "jam session literar", doi dintre eroii mei literari bănățeni: Adriana Babeți (cu 1001 pastile pentru bucurie, adică ceva "prozac" dedicat Festivalului, prezentând însă și cartea Adrianei Cârcu, Povestea zilelor noastre. Artisti romani plecati în lume) și Daniel Vighi, elogiind-o pe Adriana B., precum și pe Nicolae Strâmbeanu, pentru recenta sa realizare, Psaltirea profană. La unison cu ei doi, Marcel Tolcea, Marius Chivu; Strâmbeanu prezent și el, iar ca maestru de ceremonii, Marius Giura. Nu-mi pot explica cum de nu m-am repezit să cumpăr primele două cărți. Încă un regret inutil, de pus în tolbă.

Rockin' the jazz
Platonic (Band), un cvartet keyboardless (în prezent; odată l-au avut în componență și pe Mihai Coman, ex-Sfinx) de rock format din Nicu Patoi la chitară electrică, Răzvan Lupu la tobe, Adrian Ciuplea la bas și Berti Barbera la percuție și voce, au însuflețit toată atmosfera (meritând, cel puțin, un public mai numeros) și s-au impus cu un concert rezonant. O figură interesantă Patoi, cu proiecte de-o diversitate năucitoare la activ și-n trecut, Platonic ajungând să arate ca o răscruce între un proiect de rock de primă mână și o afinitate pentru esențe mai rafinate. Trupa i se aseamană. Nici cei care au facut parte din componență vreodată, din 1995 incoace, nici cei care fac parte azi - în afară de Berti - nu par genul de artiști care, migrând de la trupe de pop-rock precum Bere Gratis, Vama Veche, Vh2 sau Rock 'n' Roll Band (Ștefan Banică, ay caramba!), să se profileze pe un stil cu totul altfel, considerat de ei (sau de Patoi) a fi "jazz-rock".

Dar în fine, Platonic au cântat hic et nunc[/b] ceea ce mi s-a părut un soi de [i]jam rock solid susținut, punând implicit în balanță o serie de stiluri, dar păstrând o atitudine tipică, un one-way compozițional și o energie impulsivă. Tot în jurul lui Nicu Patoi gravitează însă chintesența muzicii produse de întregul cvartet: de la compoziții la cele mai vivace și savuroase improvizații ale sale, executate piesă dupa piesă, cu un sunet perfecționat, o tehnică neobosită și într-un spirit înflăcărat, Patoi a fost fără discuție interpretul-cheie (heart & soul, îmi vine constant să spun), și cel mai remarcabil totodată, fiindcă mi-a format impresia unui chitarist excelent. Dintr-un întreg concert dinamic și tonic, constrastele au fost în regulă, dar au cântărit foarte puțin, de menționat fiind un scurt solo acustic al lui Patoi, scoțând în prim plan aceeași deosebită atracție către armonii pe care o păstrează și în fiecare moment debordant, sau în partea imitativă, plină de progresii, a stilului său relativ mixt de improvizare și descătușare. Culminațiile în această muzică au însemnat un heavy-rock vibrându-ți în piept. Basistul a afișat constant o plăcere de a cânta, dar un solo din partea lui s-a lăsat mult așteptat și a durat foarte puțin - o vrajă sau un miraj? De partea cealaltă, colaborarea cu Barbera, deși imbogațește muzica (live și pe moment) cu diverse efecte ritmice (unele specifice, altele dispensabil-ornamentale), a fost foarte subțire. O singură intervenție vocală, comçi-comça, multă interacțiune cu publicul, în fraze cateodată ciudate și anoste. Piesele de vârf s-au numit Watermill și Legacy, ambele nu doar euforice, ci și cu un miez puțin mai complex și mai diferit, meritând o reascultare. Sau mai multe.

Mercy!
Toate formațiile muzicale de sambătă au schimbat atmosfera prin muzica lor (nimic însă pe lângă ce a fost ziua următoare). Bega Blues Band au și alterat-o, cu o singură linguriță de blues și transcripții de cântece clasice, vechi și nemuritoare. Concertul lor a fost scurt, pe gustul lor etern, clădit pe leitmotive la fel de (în)vechi(te), diafan și manierat, de nu ar fi fost și nereușit, fad. Indiferent de intențiile artiștilor, cele ale organizatorilor au fost mult mai clare. Un loc pentru veterani - și pentru o trupă contemporană până la capăt cu istoria Gărânei - mereu valabil. Iar eu mi-am bifat singurul loc unde nu i-am auzit până acum cântând: cafenele în Piața Unirii, concerte de sine-stătătoare în cluburi sau la Ion Vidu, iar acum Gărâna. Nu știu dacă există o treaptă mai înaltă a piramidei.

Fără a fi în joc așteptări incredibil de mari (deși biografia din program a insistat: "cu cele mai multe prezențe la Gărâna, cei trei membri tradiționali au adus de fiecare dată ceva nou concertelor susținute"), a fost totuși dezamăgitor. Cel puțin caracterul lejer, prăfuit, dar acidulat interpretat al pieselor ("covers") putea să fie unul reușit. Dacă s-au pripit cu pregătirile, și au început în dezacord total ("Johnny, ești PREA TARE!" a strigat Bela Kamocsa, în ecourile de final ale primei piese), a durat mult și până să iși intre bine de tot în ritm. Dintr-o varietate de piese vocale (de la Marsallis si Ray Charles la ... Sweet Home Alabama), expuse sau nu la frânturi de modulații instrumentale, s-au remarcat într-un final doar blues-uri, două în marele mic program, și unul "mioritic", dar impur-original ("Blues-ul porcilor"), ca bis. Restul, din păcate, nu poate fi apreciat în niciun fel. Indiferent dacă Bela a fost sau nu "dl. Circumstanțe Atenuante", tot o zi nefastă, în special vocal, se cheamă că a avut. La chitară, mi-a plăcut, dar înspre final, după ce un vârf a fost atins cu succes de către întregul ansamblu (prin..."St. Louis Blues"? Nu mai țin bine minte ce-a fost), iar muzica a sunat în sfârșit ceva mai dulce. Johnny Bota, în schimb, a avut solo-uri mult mai solide. Lică Dolga, ascuns după tobe. Invitat special a fost Lucian Nagy, salutar animator, pe deplin adaptat la stil, dar implicit lanțuit de simplitatea nivelului muzicii (și ceva mai rece în scurtele contacte cu publicul, decât cu o zi inainte). A revenit și Maria Chioran (în duo cu Bela la vocal, dar distrugandu-l astfel la dublu), nereușind nici acum să-mi câstige simpatia. Zumzetele și micile reprize vocal-tematice ascultate vineri, cu Jazz de Necaz, m-au făcut să mă întreb de ce are un rol atât de minor; un aport mic și azi, dar mult mai clarificant în legătură cu vocea ei slabă, și acel feeling necesar, prezent, dar echivalent de plastic.

Astfel pică în minus Bega Blues Band, umplând tradițional un spațiu dintr-un festival în sunt rechemați aproape de fiecare dată, dând timpul înapoi mai mult decât oricine, prin piese de colecție sau șlagăre diverse, toate însă scoase de la naftalină, dar cântate șovăielnic, modest, indulgent.

S-a instalat bine de tot seara (cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic - dar mai multe despre vreme după acest concert, căci atunci a devenit totul interesant) când a venit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Un pic interesant, cum cei mai importanți n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după cateva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cante. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe - nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast. Profesionaliști, ce mai! - sau, cum e o zicală în muzica clasică, "se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă".

John Abercrombie a fost, pe vremuri (acum am devenit un colecționar vicios), unul din puținii artiști pe care nu i-am găsit în colectia clasică de vinyl-uri și casete ale tatălui meu, nici prin conexiuni majore cu marii jazzmen-ii de care mă îndrăgostisem până atunci. L-am descoperit, într-un fel, de unul singur, după am primit cadou unul din albumele sale - cu un titlu clasic: Animato - și mi s-a părut incredibil (o senzație unică, irepetabilă). Treptat, pura curiozitate a rămas în urmă, Animato a cedat locul mai multor albume superioare (capodopera ar fi doar Gateway, care înseamnă nu doar John, ci și Jan Hammer sau Jack DeJohnette – artiști pe care mă întreb când urmează să îi ascult), iar Abercrombie a devenit un artist de colecție.

Închid paranteza și revin la concert. Multă adunată în jurul scenei, multe blitzuri și un veritabil entuziasm, de la bun început, o dovadă în plus că Abercrombie nu avea mare nevoie de introduceri. Anunțat drept "The Abercrombie Group" (eu am subînteles prin asta ”Quartet”, gândindu-mă puternic la sfârșitul anilor 70s sau, de ce nu, la cel din ultimii ani), ansamblul a fost, pâna la urmă un trio, cu Joey Baron la percuție – aș zice smuls din grupul Masada al lui John Zorn, totuși e un membru autentic al noului ”Quartet” la care am făcut aluzie - și un artist nou, tânăr, admirabil, Thomas Morgan, la contrabas (în locul lui Marc Johnson, dar meritându-și toate aplauzele). Regretabilă lipsa violonistului Mark Feldman, care ar fi fost o prezență magnifică, de partea lui Abercrombie.

Pentru început a fost I Should Care (de pe...oh my!, Solar din 1982, cu John Scofield), urmat de mai-proaspătul Wishing Bell (Third Quartet, 2006) - lung, dezvăluindu-și melodicitatea intrinsecă, cu deja-active înțepături din partea lui Baron (muzical se amestecă perfect cu restul instrumentației, dar în concert a fost parcă opus eleganței și ”răcelii” la care se calibrau Abercrombie și Morgan), și un prim joc dens de improvizații lungi, dense, sensibil-acustice melodic sau cuprinzătoare armonic. N-aș putea spune că ambianța a suferit în continuare schimbări majore. Chiar și-așa, Lineup (?) a fost o cu totul altă aventură, pornind de la mici preluări străine de teme, suspensii rafinate, o scurtă scufundare în silentium, și ”modulând” mai departe înspre dinamici contrariante, repezi și colorat. Piesa a fost un veritabil epic, stins din nou în a doua sa parte printr-un solo grav al lui Morgan, apoi reînviat treptat, cu calm, dar și în mod sincopat, misterios, inconfortabil (Baron pedala deja pe ritmurile unei alte muzici). Un pic copilaroasă melodia de bază, dar nu și măruntele jocuri interioare, care au creat o secțiune de mijloc pretentioasă.

A durat un minut întreg să recunosc urmatoarea piesă - A Nice Idea - mai exact să fiu trezit de leitmotivul ei absolut superb, de care m-am îndrăgostit la prima ascultare a albumului Cat 'n' Mouse. Aici, în acest visător, ambiental și lung "vals", ar fi fost perfectă contribuția lui Feldman (melodia vie a viorii a fost, desigur, preluată de sunetul liniștitor al chitarei). O piesă incredibil de frumoasă și melancolică - și n-am cum să nu recunosc că îmi este una din piesele mele cele mai dragi. Mare păcat de intrarea...Afroditei Turismului, în miez de piesă excelentă, cu tot fastul mediatic și o furie a publicului stârnită cum nu se poate mai prost (expresia perfectă: ”You should have seen the look on Abercrombie’s face!”). Nu insist, nu merită. A doua parte a concertului s-a întors la o atmosferă de salon și la un jazz de atmosferă, cu mici ornamente și o mare aură armonică, mai exact cu Trio, în care detaliul de marcă a fost un nou solo sec, una corda, al lui Morgan, convertit doar în dialog cu romantismul lui Abercrombie, apoi cu o piesă somnoroasă, simplă (până și Baron mângâia talgerele), ca piesa de final să se desfășoare sub un reviriment percuționistic, un început de dans fin și un fior de improvizații robust, impresionant, cu un "gateway" înspre cel mai debordant solo al lui Baron, și o codă scurtă, vivace. Muzică minunata, dar neliniște în public, datorită cerului brăzdat de fulgere. Encore, desigur, prelungind cu înca o melodie frumoasă idila petrecută în compania unui jazzman clasic.

Aș fi vrut sa povestesc toate acestea ceva mai rafinat, sau dând de înțeles că aș fi asistat la un spectacol incredibil de esoteric. Din punct de vedere muzical, Abercrombie nu este pluri-artistic, însă cugetă de minune asupra esenței muzicii ce-i poartă semnatura și întreaga pasiune. Pe scenă, în contrapunct cu bravura și extazul unui percuționist precum Baron, cu o bogată experiență în diferite stiluri, de la art pop la avant-garde jazz, Abercrombie a fost încontinuu solemn și concentrat, cântând cu ochii închisi și usor aplecat asupra instrumentului. Un spirit viu și imperturbabil al jazz-ului de acum cateva decenii bune. Într-un Festival ispititor de divers, Abercrombie a facut jazz pur.

Epigonism
John Abercrombie a adus cu sine furtuna (de)mult prognozată, ce s-a plimbat, se pare, prin tot Banatul până să ne strice petrecerea din Poiana Lupului. Odată ce concertul maestrului s-a încins tot mai tare, și dincolo de dealuri, pe cerul până atunci în permanență senin, se vedeau acum semne luminoase, tot mai frecvente, ale urgiei predestinate. Zise un om atunci ”vezi-ți de treabă, că nu va ploua”. Speram mult să fie la fel de inspirat precum taică-miu, care deseori râde sfidător în fața furtunii și reușește astfel s-o și alunge. N-a fost să fie. Nici nu ne-am tras răsuflarea după ce Abercrombie Trio și-au terminat încântătorul spectacol, că furtuna s-a rupt cu nonșalanță deasupra noastră. În câteva secunde, totul s-a năruit. Karma, nu-mi imaginez că se poate eticheta altfel.

Cinstită cu o rupere de nori și un spectacol de lumini pe măsură (chiar așa a fost ulterior etichetat de artiștii norvegieni – ”a wonderful lightshow”), arena muzicală a ajuns să fie paralizată mai mult de o oră. Festivalul și-a pierdut mai mult de jumătate din public. Pe la terase, adapostiți, majoritatea continuau să se simtă bine, alții își căutau în continuare o scăpare, dar momentul – pare-se rareori lipsit de la Festival – era savurat. Pe scenă, totul s-a suspendat și s-a împachetat, iar organizatorii au rămas, într-o ternă așteptare, pe scenă. Ultimii artiști ai serii, Helge Lien Trio, prin preajmă și ei. Totuși, precum cei de pe scenă au rămas pe poziții, și cei răbdători au început să simtă, odată cu scurgerea orei, cum marea răsplată se apropie. Peste puțin timp, euforie. Furtuna slăbise și își marca sfârșitul, Helge Lien se plimba pe scenă, salutând uralele publicului. Organizatorii s-au chinuit să monteze totul la loc, până când au renunțat complet, sub presiunea unei mulțimi deja nerăbdătoare. O impresionantă comuniune între public și artiști s-a produs. Helge Lien Trio a cântat virtualmente unplugged, iar ascultătorii – unul în mare parte beat de fericire – s-a strâns lângă scenă pentru a-i asculta.

Toate aceste emoții și impresii s-ar putea încheia, contând pe cât de admirabil a fost gestul trupei de-a rămâne și a cânta, cât și pe replica de-o mare recunoștiință a oamenilor, creându-se, astfel, unul din cele mai neobișnuite, deloc planificate, și deopotrivă apreciate momente ale Festivalului.

Muzical însă, am fost cuprins și chiar doborât de pragmatism, deoarece, indiferent de condițiile create și (de la un moment dat încolo) total neprevăzute, concertul trio-ului Helge Lien fusese numit (pardon, anunțat) drept posibilul moment stelar, de vârf al Festivalului. Mărețele, clasicele nume și-au meritat cu prisosință întâietatea, însă aici vorbim de o trupă concemporană, oarecum chiar nouă. Cu toate marile prefețe dedicate în program și în avancronici, în mod exclusiv, acestor norvegieni, cu tot renumele și toate premiile cu care s-au încărcat ei până în acest moment, și cu toată acea intrigantă apreciere pozitivă ce-a reușit să-i înconjoare în mister pentru mine, acest Trio a devenit cu adevărat momentul-himeră pe care îl asteptam cel mai mult. Sâmbătă seara, sau duminica dimineața, după concertul lor inedit și redus la împrejurări speciale, am plecat dezamăgit.

De ce ajung să-i numesc, oarecum vituperant, "epigoni"? Fiindcă promisiunea unei muzici deosebite s-a năclăit în ceva ce a sunat mai degrabă simplu, down-to-earth. Marea comparație decurge între Helge Lien Trio și Esbjörn Svensson Trio. La nivelul muzicii, acest lucru este mai mult decât plauzibil. Sunetul liric al muzicii, ușoara reverie și acel suspans de surround al pieselor, stilul nu-jazz sau înclinația spre un nucleu de jazz creat din alte stiluri, desigur și instrumentația, calibrată în forma clasică de trio - toate reamintesc necontenit de E.S.T. și de mostenirea pe care au ajuns ei să o lase, vreme doar de un deceniu și jumătate, în calitate de trendsetters, pe de-o parte, și artiști de vârf, pe de-altă parte. H.L.T. nu sunt epigoni fiindcă au apărut dupa E.S.T. și nici fiindcă și-au format un gust și un stil periculos de apropiat, ci fiindcă oferă întocmai o muzică net inferioară, simplistă și străvezie, concentrată însă nu interiorizată, călduroasă însă nu prea emoționantă, în care acea explozie și evolutie, simțită la suedezi deja după primele lor 4-5 albume, reprezintă un gol încă neumplut, neanunțat și neexploatat. Revenind la biografia scrisă pentru acest grup de organizatori, obsedant de falsă, cea mai supărătoare comparație ajunge să fie cea dintre Leucocyte, cântecul de lebadă surprinzător de experimental, dramatic, tulburător, progresiv al celor de la E.S.T., și Hello Troll, un album al melodiilor frumoase, interpretat limpede, oarecum succint, inteligent și colorat, totuși rareori expansiv și spectral. Acolo unde E.S.T. au triumfat exclamând "and now for something completely different", H.L.T. se simt prea comfortabil într-o artă practicată de ei de mult timp. In 2009. H.L.T. se află cam pe unde au fost E.S.T. în 2000, iar Hello Troll - principalul material promovat în acest concert, adăugându-se la el alte piese, care și-au adus același calibru - este cel mult un From Gagarin's Point Of View.

Helge Lien Trio înseamnă, mai exact, Knut Aalefjaer (aducând puțin prin zâmbet cu Stan Laurel) la tobe, Frode Berg la (contra)bas (semănând cu...Phil Collins!) și Helge Lien, liderul pianist și compozitor al trupei, carismatic și flegmatic deopotrivă. De la bun început o să menționez că cel mai slab artist a fost Knut, timid, răbdător, restras și deloc ieșit din comun în spatele percuției, un "backing artist" al ritmurilor și secvențelor. Pot citi în biografie "tobar dinamic, cu o tehnică rapidă și sigura [...] capabil să atingă un spectru de elemente armonice [sic!, aș zice, n.m.]". Nimic de acest fel pe scenă la Gărâna. Un singur solo, extrem de scurt, aproape fictiv și intermediar, cu care și-a accelerat într-adevăr adineaori menționata tehnică rapidă, dar nu a creat nimic intempestiv (și asta într-un festival în care mulți bateriști și-au arătat forța, depășind uneori chiar bunul-simț jazzistic). Nici Helge Lien nu m-a încântat în mod deosebit, dar cel puțin aici s-a remarcat din punct de vedere interpretativ, fiind permanent adâncit în gândurile, ritmurile, ecourile sau pulsurile muzicii, legănându-se romantic sau vibrând ușor în tempo de jazz. Minusurile sale au fost însă la fel de notabile, în speță sărăcia improvizatorică, imposibil de clasat drept "memorabilă", fixismul înrădăcinat în unele tipare și chiar în unele fiorituri muzicale clare și statice - ceva ce reprezintă practic, la scara mică a artistului-cheie, întreaga firavitate a muzicii în sine. Aduc în schimb un pic de laudă lui Frode, care în singurul său moment solistic, a știut să-și atace decisiv instrumentul, și să creeze un solo ascuțit, plucked, comparabil (în sfârșit!) cu improvizațiile picante, attacca ale lui Dan Berglund. Dar - da, ați ghicit - tot cu cel din urmă țin într-un final.

Helge Lien Trio nu au creat un concert/concept rău, modelând în decursul unei ore și ceva o reprezentativă "incursiune" prin Hello Troll, cât și un flashback minor dar vital. Totuși, standardul se resimte indeajuns de scăzut, atunci când accentul live diferă prea puțin de accentul studio, în sensul unui comfort pentru piese scurte, anecdotice structural, dar crude, fără o înflorire improvizatorică incredibilă. Tot așa, trio-ul s-a acordat exemplar, însă dialogurile solistice au fost indiscutabil un atu uitat permanent în mânecă. "Mixtura între jazzul traditional și improvizatia avangardista", mentionată tot în biografie, s-a confirmat doar prin piesa Hallo Troll (care, de altfel, confirmă același lucru și în album), printr-un prolog pe care nu l-aș numi neapărăt 'avangardist", ci doar instabil, spontan, disonant, doar că acest prim (și, fatalmente, ultim) semn de expansiune și imbogățire a stilului concertant H.L.T. s-a dezumflat printr-o temă centrală prea ostinantă, negreșit cu o alură mai întunecată și mai misterioasă, totuși la fel de înlănțuită și deposedată de încărcătura unei libertăți spectaculoase - procedeu pe care nu pot să mi-l explic în niciun fel. Îmi dau perfect seama ca am fost un sour grape într-un public, strident zis, drogat - Cătălin Ștefănescu de la "Garantat 100%" era în al nouălea cer, ceea ce m-a bulversat puțin – însă dacă este să fie totul de gustibus, până la capăt, atunci nu pot decât să spun că jazz-ul caracterizat de Helge Lien Trio nu satură și nu e demn de exclamații.

De o diversitate incredibilă ziua de duminică - o diversitate ambivalentă, în concepția mea. Gărânezii au primit vizita unor artiști din patru colțuri diferite ale Europei - contându-se în acest sens mai degrabă pe componența internațională a trio-ului lui Miși Farcaș, decât pe (re)venirea artistului român. S-au reîntors pentru a doua oara și moldovenii de la Trigon, în timp ce vântul nordic avea să bată pentru a treia zi consecutiv, cu un nou cap de afiș, în persoana lui Nils Petter Molvaer, iar o trupă mai puțin cunoscută, dar anunțată cu aceleași surle și trâmbițe precum Helge Lien Trio ziua precedentă - și-anume Ulrich Drechsler's Fortune Cookie - punea capăt visului trăit cu ochii deschiși de mii de oameni, în numai trei seri.

O altă perspectivă însă m-a intrigat mai mult, odată ce i-am ascultat pe fiecare din cei mentionați: cum diversitatea a înclinat (și) înspre o puternică tangențialitate cu jazz-ul standard, vag-spus clasic sau tradițional. În afară de trupa lui Farcaș, ancorata în tradiții și tipare de jazz/jazz-rock de acum două-trei decenii, surprizele s-au ținut lanț cu următoarele trupe, toate mult mai tinere, prin urmare fie cu un apetit reformator, fie cu un stil de cu totul altă semnatură și patos, completat sau denivelat doar prin secundare (totuși intime sau speciale) îmbratisari ale jazz-ului decretat de Festival. Nu se pune problema unei critici, e o simplă exclamație. Dacă stăm să ne gândim, întreg festivalul a avut un balans între jazz-ul recogniscil și (așa cum l-am numit la Abercrombie) pur și noile tendințe sau, cel mult, tangențe. A fost un festival de jazz, dar si de rock, folk, electronic, dance [+ zen music?], ceea ce pune Gărâna într-o lumină inedită, dacă nu nouă, cel puțin din perspectiva mea. "Ăsta e jazz?" m-a intrebat unul din prietenii mei în timp ce Trigon tânguiau pe muzică oltenească. Aceeași intrebare ar fi putut sa mi-o pună până la finalul zilei (dacă ar fi rămas). Nimic n-a fost jazz "pur-sânge", ci o abordare a jazz-ului sau o tratare elementară a lui, nu și primar-stilistică.


Homecoming
Când vine vorba de Miși Farcaș nu prea știu nici ce să spun despre el, nici în ce manieră să pornesc a-i descrie concertul. Știu infinit mai mult părinții mei despre el, precum și toți nostalgicii bănățeni, de la Giura și Lungu, la cei din public care au gustat ca pe o mult-asteptată reîntâlnire întregul spectacol. În, poate, adevăratul sens al cuvântului, Farcaș a fost un invitat de marcă aici la Gărâna. Legat de cariera sa, n-am găsit scris mai mult decât despre activitatea sa în decursul anilor '70, colaborând cu trupe precum Clasic 20, Progresiv TM sau Gramofon, urmând apoi mulți alți artiști, câțiva dintre ei din mediul jazz-ului (internetul prezintă, în mod iritant, același unic rând conectat la concertul festivalului: "Miși Farcaș Band - redutabilul toboşar timişorean Miși Farcaș, care se întoarce din Germania, ţara care l-a adoptat, cu proiect exploziv"). În program, spre deosebire de biografiile la rece scrise pentru artiștii străini (și pentru Platonic), lui Miși Farcaș i s-a luat și un interviu, din care spicuiesc:

În oceanul jazzului unde te-ai situa?
Nu pot să mă clasific singur, în "marea" jazzului din Romania eram undeva sus de tot...

De unde veneau marii tobari timișoreni? (De ce a murit școala de tobari de jazz in România?)
Existând muzicieni grozavi, au apărut și trupele teribile care au format tobarii; mare motivație.

Ce caracterizează, după părerea ta, stilul tău propriu?
Muzicalitate, tehnică și flexibilitate.

De ce ai plecat din țară?
Asta nu se poate explica în două cuvinte.

Cât de greu a fost să spargi gheata în Germania?
În Germania nu e ca în Romania cu spartul gheții.

Pe scenă, deschizând ziua de duminica împreuna cu pianistul Paata Demurishvili și basistul Christoph Victor Kaiser, Farcaș a fost într-o formă foarte bună, oferind, în prim plan, la un set de percuție simplu (a se citi: fără accesorii în plus, excentrice, ci exact un instrument perfect, de modă veche și un sunet clasic), cu aer arhaic, dar patetic (mi-a părut pe moment o "comandă speciala" a lui, dar l-am revăzut folosit mai târziu, și n-am mai fost atât de sigur), oferind deci senzații puternice și un pic de artă de maestru. O sursă, bineînțeles, de vibrații și scheme dinamice, având totuși mici și ocazionale twisturi, menite a fi ascultate cu o ureche suficient de rafinată, nefiind doar jucată pe degete emoțional. Fără a fi muzicianul principal în cadrul ansamblului, respectând chiar unitatea muzicii și propria muzicalitate echilibrată, dar sonoră a percuției, și fără un moment de solo, care să transfigureze o explozie de trucuri, menit să taie respirația, Farcas a reușit un act excelent, în care pasajele virtuoase, eclatante și de adâncime au fost clădite progresiv.

Liderul a fost totuși Demurishvili, georgian de origine (numai eu am fost în stare să cred că e grec), venind cu compozițiile (și ele tributare timpurilor mai vechi) și cu un ciclu sănătos, chiar constant, de improvizații, glisând cu lejeritate, mizând pe același fast melodic, dar arătând, în schimb, rar emoții. Demurishvili și Farcaș sunt colaboratori mai vechi (The Silent Music Trio). Foarte dezamăgitor Victor Kaiser, stană de piatră, convențional, lent uneori. Tot ocazional, un sunet murdar creat de bas împreuna cu pianul, sau o lipsă de echilibru în volum - fie acoperit atunci când Farcaș a început să diversifice (iar Demurishvili se ținea implacabil), fie prea tare, nearmonios. Tind să afirm că trio-ul lui Farcas e slab în comparatie cu Farcaș-artistul solo. Mi-am notat doar câteva titluri de piese, precum Song for Ella sau Song For Louie (ambele nume privindu-l pe pianist), una dintre ele fiind cu siguranță acel epic savuros, cu un miez reușit. Bisul a fost un cover după Chick Corea, Armando's Zumba, plăcut.

Ca fapt divers, au revenit pentru ceva timp problemele tehnice, de data asta microfoanele, pătând regretabil un concert realizat ca la carte.


Am avut ocazii să-i ascult pe Trigon încă din 2006. Le-am concretizat abia acum, la a doua lor performanță pe scena din Poiana Lupului (după cea de acum doi ani), producând unul din cele mai bine primite spectacole. A fost mai mult de atât: a fost declicul unei seri bizare de muzică (deosebită), în care stiluri diferite (sau alternative) mustesc de sine-stătător, încluzând și "un altfel de jazz" - exact cum am explicat mai sus. În cazul acestui cvartet din Moldova, cuvântul de referință este, fără îndoială, folk - și nu acel rock folclorizat (hm, rimează cu caramelizat) în spiritul "folk you", ci găsind un terific substrat în muzica populara (iubind-o pe a noastră mai mult decât o iubim noi, cum a spus ironic Lungu, dar nu numai), restul fiind inteligent și imprevizibil manipulat, în rock, jazz și chiar un pic de avant, în ideea în care o violă și un saxofon pot da tonul unor cântece camerale puternic-experimentale, haotic-emoționante și așa mai departe.

Dar hai, rămânem la "etno-jazz", restul constituind intervenții, într-un recital în care mai ca s-a prezentat ceva nou, din punct de vedere interpretativ, odată cu fiecare piesă. Mult mai improvizată și ruptă în variate părți s-a derulat a doua jumătate a concertului, în timp ce în prima, un tipar, bazat pe tonul dat de Anatol Ștefăneț, cu improvizații de alamă colportate de Sandu Arcuș și abia apoi un sfârșit (sau o stingere) mai atipică, a îmbracat o formă subtilă. Dansuri contrastând (o doină bănățenească, singularizându-se), două covers consumate (am uitat care a fost primul, al doilea după Dansul săbiilor de Haciaturian), iar din punct de vedere progresiv, muzică dificilă dar învârtoșată devenind una de trezire a simțurilor, în tandem cu un bizar "folk art'. Noi idei năstrușnice (dar și printre cele lăsate la urmă) au fost un fusion experimental centrat pe un bas grav, mânuit de Arcuș și în același timp atacat ritmic de Ștefăneț și tobarul Gari Tverdohleb, sau un interludiu complet vocal susținut de toți cei patru (cu mici tânguiri de violă), nu foarte strălucit. Dorel Burlacu a fost singurul în pericol să se aleagă cu huiduieli din partea mea, profesând la orgă electronica acorduri fusion-manelistice (trebuie s-o spun, n-am ce face) pâna să-și dea drumul și să vină cu o replică mai ca lumea. "Hai cu bisul!" a spus fără preget Lungu, vorbind pe limba unei audiențe care era în picioare, iar darul a fost dincolo de orice așteptari, epic, inepuizabil, sclipitor și cu un climax demential. A urmat un moment special, rezervat dinadins pentru acest final de concert, cu Marius Giura fiind aniversat și omagiat. Publicul a cerut înca un bis, primind ceva cu un start mai introvertit și tainic, după care dezvoltat la fel de savuros.

Pentru prietenul meu, Trigon au fost kitsch. Eu am fost mai convins că muzica lor a stat sub semnul experimentului de multe ori, alunecându pe muchii sau sincope. Fie și rămânând în zona "etno", este un folclor adaptat peste medie, și condimentat cu destule alte idei sau născociri. Aparențele înșeală, iar atunci concertul trupei iese minunat. Ceea ce-i foarte satisfăcător.

Concertul oferit de Nils Petter Molvaer a fost un moment fără pereche al Festivalului ("un val de inedit", îl citez iărăși pe "Moșu" - dându-i, nici nu se pune la îndoială, dreptate). Așteptări din nou depășite, nu prin muzică, redată fidel și invariabil, de parcă Molvaer ar cunoaște un singur limbaj, ci în ce privește un întreg sincretism și efectul său remarcabil, capabil să te remodeleze și să se joace cu întregul tău set de valori și plăceri. Sună exagerat, dar numai poezie și euforie s-a scurs prin mine, după o oră și ceva incredibil intensă, în compania acestui artist norvegian. Publicul a fost și el nespus de încantat, prin urmare marcat, prin urmare stârnit, prin urmare curios, prin urmare receptiv...dată fiind mai ales partea provocatoare a concertului, cu mici pietre de încercare și tușeuri mult mai artistice decât cere standardul.

Un al doilea lucru peste așteptări a fost experiența live, un deliciu pe lângă albumele ascultate la căști, încercate de mine cu câteva zile înainte de Festival, doar ca să rămân oarecum dezamăgit și sceptic. Pe scenă, aceeași muzică, și același tipicar Molvaer, au avut puterea să pluseze, vizual și (după un minuscul set de piese comode) auditiv. În primul caz, artistul a supraîncarcat mesajul central al spectacolului, creând un spațiu intim, și "răcind" atmosfera, prin două aranjamente speciale: o cufundare în (semi-)întuneric, respectiv un set de proiecții ("efecte speciale", if you will) mulate pe o redare vizuala în sepia sau în negativ (sau într-un caleidoscop de efecte alternative), live, a artiștilor - prin urmare ceva original gândit de acest trio (și numai de el, în toate cele trei zile), dacă nu și incredibil de riscant, la cât de defect (vineri) sau mediocru (sâmbăta) a fost ecranul mare. Așa ceva constituie deja un sâmbure extra-muzical, la care mai rămâne de adăugat doar percepția ascultătorului, și cum privește el întregul mesaj - o meditație prelungă, o vedere înspre abis, o deconectare energetică, o contopire cu sunetul și artisticul. De gustibus, în întregime și în permanență. Concertul a fost un pic din fiecare - romantic, cosmic, halucinant, pătrunzător, glacial, psihologic...

Cu gândul de a promova recentul album Hamada (dar începând cu piese vechi), Molvaer a fost însoțit de Eyvind Aarset, cel mai trainic colaborator al său (exceptând anul trecut, în albumul Re-Vision) și Audun Kleive, cu un rol deloc facil la percuție. Jan Bang, creditat cu presetarile electronice (programming), fie a lipsit, fie a stat lângă tehnicieni - nu sunt sigur. Dacă nu, Molvaer și Aarset au lucrat oricum și la această parte. Nu-mi ascund buna dispoziție de a fi ascultat și asistat la - în proporție de 90% - primul meu concert electronic. Nu-jazz e denumirea tipică sub care Molvaer e încadrat, însa pentru mine, orice a ținut de jazz a fost doar în vocea liber-expresivă a trompetei, redată pe un fond masiv de ambient și electronica - completat/parțial preschimbat în beat prin intervențiile bune ale lui Kleive, și în psihedelic sau soundscape, de Aarset, "omul din umbra", silențios ca basist, dar răvășitor sau acid cu chitara. De apreciat lipsa unor infuzii orientale sau a altor astfel de amestecuri de esență, variații sau capricii. Molvaer se simte excelent în propria și neschimbata sa expresie, intrinsec dar netransfigurat, inteligent și manierat, intraductibil. Claritatea, vigoarea și reverberația interpretării sale la trompetă ocupa același loc central, insolubil, ca pe albume, dar, prin amploarea proiectului pregătit și modelat (cel putin în afara contextului tuturor pre-ajustărilor) într-un mod viu, complet și (cuvântul care îmi place în asemenea situații) șlefuit, recitalul său tinde sa cântărească un pic mai mult.

Nu mă mai pronunț asupra setlist-ului, că tot numai Icy Altitude (de pe Hamada) am reținut clar (dar pentru o piesă de cinci minute în original, interpretarea live a fost un exercițiu de dezvoltare și transgresiune, ce nu suportă prea mult comentariu). Schematic vorbind însă, trio-ul a început lent, melodios, ca să dezvolte apoi un ambițios stil epic, ce-a culminat cu o expunere eclectică de aproape jumătate de oră, și a cucerit, progresiv, noi înălțimi. Dacă în prima jumătate eram surprinși și învăluiți în atmosfera creată/regizată, în a doua jumătate eram mișcati de un "psihelectrojazz" integral. Momentul cel mai halucinant s-a produs prin primul bis, o supradoză de electronic mergând înspre noise, de distorsiuni și pierderi de echilibru (sonor), de aprindere și colericitate, cu cel puțin Aarset în transă, Kleive în varf de forma și Molvaer uitând de dogma sa. Al doilea bis (cerut categoric) a închis cercul, revenind la o muzică fină, redusă în artificial, sedentară chiar, cu acea voce exterioară, de alamă, fremătând.


Skip și Exit
M-am despărțit de Gărână în sunetul muzicii ardente produse cu mare vigoare de Ulrich Drechsler și trupa lui Fortune Cookie (una din patru majore, pare-mi-se). M-am despărțit însă după primele piese ale concertului, neatras și ușor nemulțumit de felul în care s-a decis să se închidă cortina peste Festival (știu…sour grape complex din nou, tradus de data asta prin ”a sta consternat în jurul unei figuri care se rupe în dans”). Groove, funk, dance, clubbing, alternative jam – ceva de genul ăsta. Nu mai aprofundez.

Înainte de acest concert, a fost celebrat Valeriu Sepi, un larg interviu cu el la Singapore umplând o pauză destul de lungă (Aarset a rămas un sfert de oră pe scenă, să demonteze și să strângă toate instrumentele electronice).

Ex-ce-lent!

Moa... Rico, ce memorie ai!

In incheiere - muzici!

Franturi
Jagodzinski
Platonic
Hegen Lien

Toate inregistrarile, au, bineinteles, un neincetat zumzet de Garana.

Cu Abercrombie am aproape tot concertul, insa calitativ am reglat sunetul total aiurea. Zgomot de semnal de telefon in primele minute, apoi un "moron" vorbeste dupa prima piesa, se aud si huiduielile pe la minutul 40, mici salturi de volum de-a lungul inregistrari (un mic soc in jurul minutului 53-54, sau cam pe-acolo). Etc. De-ascultat, numai de placere.

N-am inca inregistrarile de duminica. In ziua aceea am coborat la Resita, si am convertit cele de mai sus, aratandu-i si amicului cum sa faca mai departe cu restul. Conventia era sa le primesc luni seara, odata intors acasa, dar amicul a uitat de la mana pana la gura cum functioneaza Goldwave, si a zis ca-si baga picioarele in inregistrari pana se intoarce din alte calatorii. Deci, inca le astept...

Multam de impresii, le-am citit cu interes (mai mic sau mai mare, dupa caz).